Eu nu sunt zana! Sunt spiridus!

Cred ca a inceput sa ma pasioneze propria-mi persoana pana la obsesie. In ultimul timp ma chinuie atat de cruciale, pentru mine, probleme existentiale incat petrecerea timpului de la inceputul acestui proces de constientizare a ceea ce mi se intampla si pana in momentul in care scriu, a devenit ridicola. Oricum, de cand imi aduc aminte de mine, m-am trezit in diverse posturi ridicole fara sa vreau. Asa ca desi sunt obisnuita cu asta, nu am vreun merit, este vorba de un ridicol de intamplare si nu de un ridicol asumat.
Am realizat cu stupoare ca turnurile cruciale din viata mea s-au produs fara sa-mi dau seama si de la niste evenimente aparent insignifiante in care un rol determinant il jucau altii. Foarte multe lucruri grave (dar nu toate) ti se intampla, nu le provoci tu. Tocmai de aceea sunt asa de importante: nu iti asumi si nu ai responsabilitatea gravitatii lor. Nu le poti controla nici macar atunci cand le-ai constientizat pentru ca ele deja au devenit parte din tine, ele esti TU.
Consider ca grija unora sa ma indoape cu mancare, mi-a lasat sechele. Precizez ca este vorba de sechele in acest caz, pentru ca exista si lucruri grave ce mi s-au intamplat dar care au avut un efect benefic asupra mea.
Tin minte senzatia furculitei cu carne de pui intrandu-mi in gura in care deja se afla alta carne de pui, devenita o masa compacta pe care nu o puteam inghiti. Nu stiu sigur daca era numai din sila (nu imi placea gustul unui anumit gen de pui, oricare o fi fost ala) sau deja imi incepusem revolta si refuzam sa inghit ceea ce mestecam jumatate de ora. Ceea ce retraiesc foarte viu este senzatia de disperare si sufocare ce ma coplesea. Nu puteam deschide gura sa vorbesc si sa explic ca nu mai incape, nu puteam sa imi impun punctul de vedere, dorinta MEA, "hranitorilor" dar, cu atat mai mult, mi-era imposibil sa fac ce voiau ei: sa inghit mancarea aia. Cred ca aceasta este prima mea amintire despre incatusare, violenta, neputinta.
Sunt convinsa ca foarte multi oameni, copii fiind, au trait un astfel de moment. Nu stiu ce sentimente au ei cand isi aduc aminte de asta dar pentru mine, neputinta are gust de pui. Iminenta neputintei are gust de ou.
De asemenea, imi amintesc -cu o uriasa placere- momentul descatusarii. Desigur ca nu a fost nimic premeditat, eram prea mica pentru a-mi face planuri sau a anticipa. Aveam cam patru ani si am  reactionat din instinct, inconstient. Ceea ce am constientizat a fost efectul la ceea ce am facut, imediat dupa.
Episodul s-a produs dupa cum urmeaza:
Era vara si una dintre zilele libere, adica sambata sau duminica, cert este ca inca de dimineata am fost avertizata sa nu cumva sa intarzii la joaca si ca era nevoie ca pentru seara sa fiu "aranajata" pentru ca vor veni nu stiu ce rude la masa la noi. Cum s-ar zice, la mine acasa se punea de-un chef.
Joaca mea se petrecea in spatele casei noastre unde se afla o padurice in care-mi petreceam timpul impreuna cu cei trei prieteni ai mei, trei baietei cam de aceeasi varsta cu mine. Cred ca fiecare dintre noi avea o alta proiectie a realitatii lui prin padure. Ei trei aveau un fix cu pieile rosii. Imi reaminteau in fiecare zi ca eu eram nevasta lor si tot in fiecare zi stabileau a cui nevasta sunt pentru ca pieile rosii nu aveau harem iar ei erau trei si eu doar una. Asta era explicatia lor. Eu intotdeauna ma gandeam ca, de fapt, eu aveam haremul, nu ei. Si ca eu nefiind indian, puteam sa am harem. Nu le-am spus niciodata chestia asta pentru ca nu aveam de ce. Oricum nu eram adepta fanteziei cu indienii.
Personal, traiam in lumea mea care nu prevedea indieni. Prietenii mei erau spiridusii descoperiti, erau gasca spridusheasca pentru ca si eu tot spiridus eram. Toata ziua cautam in padure alti spiridusi, nedescoperiti. Orice miscare a vreunei crengi, orice leganare a vreunei frunze era un semn ca pe acolo tocmai a trecut un spiridus. Nu imi imaginam, chiar credeam ca exista si chiar credeam ca ii voi descoperi. Traiam intr-o semiconstienta doar in ceea ce ne privea pe noi, adica a faptului ca nici eu si nici prietenii mei nu eram spiridusi dar totusi nu eram total convinsa nici de contrariu. Intotdeauna ma gandeam ca totusi, am fi putut fi spiridusi si ca nu stim noi inca.
Zilele decurgeau la fel, in jurul aceleiasi tematici de joaca. In acea dupa amiaza insa, cand pentru prima si ultima oara mi s-a parut ca am vazut aievea un calcai de spiridus care tocmai trecuse in fuga, unul dintre prietenii mei s-a bagat cu de la sine putere in realitatea mea si a vrut sa mi-o schimbe, a vrut sa MA schimbe. Cand i-am spus ca am vazut clar calcaiul spiridushesc si si-a dat seama ca eu chiar vorbeam serios, mi-a spus ca nu ar trebui sa ma bucur, in fond eu sunt o zana si ar trebui sa caut pentru a gasi alte zane si zani. Asta m-a pocnit. Observatia sa nu era nicidecum un compliment cum ca as fi aratat ca o zana si nu avea intentia de a-mi face vreun compliment. (Uneori se mai uitau curiosi la mine si imi ziceau: "Te-ai pieptanat?" Asta a fost singurul compliment adevarat ce mi l-au facut vreodata in mod sincer si dezinteresat.) Am intuit imediat ca mi-a spus asta doar din egoism personal si pentru ca ideea de a fi spiridus nu era compatibila cu ideea de a-i fi lui nevasta de indian. O zana insa, era mai potrivita pentru o astfel de nevasta. Interventia in propria-mi poveste nu i-am iertat-o niciodata. Din ziua urmatoare am refuzat categoric sa ii mai fiu nevasta si acceptam sa fiu doar nevasta celorlalti doi. Cred ca s-a prins care era motivul refuzului meu pentru ca s-a chinuit mult timp sa imi explice ca nu am urechile ascutite dar rotunjite si ca de asta nu pot fi spiridus. Ba chiar facea un suprem efort sa ma readuca pe calea pe care voia pentru ca mi-a dat primele semne de smecherie masculina, numindu-mi urechile "urechiuse". Nu ma irita incercarea lui, ma amuza doar. Oricum, in ziua aia mi-a pierit cheful de visare, nu-mi mai traiam magia propriei mele ralitati si de aceea ii si auzeam pe ei cum vorbeau de vanatoare (ca doar de aia erau indieni), cum isi intind arcul, cum au ucis animalele, cum le jupoaie, cum le taie, cum le mananca inima si ficatul crud (ca asa faceau indienii). Ne incheiam joaca dansand. Nu stiu cum reuseam dar desi ei intotdeauna sareau si se bateau cu palmele de genunchi si peste gura, scotand sunete violente iar eu ma miscam gratios dorind a pluti, toata atmosfera parea a fi armonioasa, perfecta, asa cum trebuia sa fie. Am facut acelasi lucru si acum dar de data aceasta mi-am constientizat miscarea si mi-am dat seama ca dansez ca o zana si ca nu imi pot nici macar imagina cum danseaza spiridusii. Lucrul acesta m-a infuriat foarte mult si m-a durut.
Acasa am ajuns suficient de tarziu astfel incat sa fiu bagata in sala de baie, dezbracata imediat, bagata in cada si spalata "ca lumea". Nasul si parul erau tot timpul o problema. Nasul imi curgea deseori si ma stergeam cu mana, frecandu-l in sus. Era deja un tic. Si cum mana era mai mereu murdara, nu mai povestesc ce era la nas. In varful lui aveam permanent negreata. Spalarea sa era un proces greu si neplacut, pentru ca trebuia frecat si trebuia frecat bine! Parul era alta poveste. De ala nu se atingea nimeni decat prin violenta. Intotdeauna mi l-am aparat urland disperata: "Nu te atinge de el!"
...dupa care, zana a coborat in curtea cu rudele invitate. Ceea ce am facut pana sa ne asezam la masa, nu mai tin minte. Ceea ce tin minte cu precizie este exact episodul cu mancarea de la care am pornit. Printre altele, mancarea forte a serii era ficat fript cu un sos dintr-o o crema alba. Problema mea era ficatul.  Desigur ca nu ma atingeam de el iar situatia nu permitea hranitul in gura, ca de obicei. Mi s-a facut observatie. Stiind ca nu au cum sa ma oblige, am facut modele cu furculita prin sosul ala alb din farfurie. Tata s-a infuriat insa si mi-a zis printre dinti, sa nu il auda chiar toata lumea:"incepi sa manaci ficatul ala imediat!". Unchiul meu preferat, care mereu imi lua apararea si vorbea cu mine intr-un mod pe care il intelegeam, a incercat sa glumeasca, spunandu-mi ca nu-si poate imagina o mancare mai delicioasa decat ficatul. Observatia sa insa, nu a avut efectul scontat desi eram constienta ca incerca sa fie dragut si sa aplaneze situatia.. Mi s-a parut ca-si bate joc de mine. Puiul era o scarbosenie, oul era ceva ce nici nu-mi puteam imagina ca oamenii s-au gandit sa manance. Ei bine, ficatul era prea de tot! Si sa mai zici si ca e delicios, era de-a dreptul o oroare. Afirmatia asta a avut darul sa ma provoace. Si, de acolo de unde tata si unchiul meu vorbeau cu glas scazut, eu am inceput sa imi apar cauza din ce in ce mai tare. Am inceput revolta batand in retragere, e drept. Deja in timp ce vorbeam, ma trageam pe partea cealalta a scaunului ca sa fiu sigura ca la nevoie, o pot rupe la fuga. Stiam ca e ceva neobisnuit ceea ce fac si imi era frica dar nu ma mai puteam opri. Fusesem provocata, radeau de mine, fusesem amenintata ca trebuie sa mananc, gura mea era libera si, de data asta, ma puteam exprima. Tin minte ca vorbeam tare, toata lumea se uita la mine si, aprozimativ, ce am zis. Am inceput cu "Ficatul asta al vostru!". Dupa care, impresionata de cele spuse anterior de prietenii mei cand ne jucam si convinsa fiind ca ala e adevarul,  le-am precizat ca ficatul asta e scos din animale si ca animalele au fost alergate prin padure si urmarite cu arcurile. Tata nu a avut ce face si mi-a replicat ca ficatul e de porc si ca porcii nu sunt alergati prin padure cu arcurile. Desigur ca asta nu m-a facut sa dau inapoi, m-a facut doar sa inlocuiesc "animalele" cu "porcul" fiindca doar asta detectasem eu ca gresisem. La urma urmei tata habar nu avea ce era aia vanatoare ier eu tocmai asistasem la una ! Asa ca i-am si spus-o: " Ce zici? Ai fost tu la vanatoare?" Dupa care, invartindu-ma pe dupa masa ca sa ma indepartez de el, am inceput sa insir tot ce stiam si, mai precis, ce ziceau prietenii mei: cum tremura porcii speriati, cum gafaie terorizati, cum vanatorul arunca sageata (habar nu aveam cum sunt taiate animalele, eu doar de sageti stiam), am descris procesul jupuirii, cum curge sangele din porcul inert, cum se smulg inima si ficatii si cum apoi sunt mancati. Am spus si ca desi fript, tot ficat este!
Tata ramasese stana de piatra la o asa izbucnire si il umfla rasul. Ceilalti se uitau abtinandu-se dar se schimonoseau de efortul de a nu izbucni si ei in ras. Ceea ce pentru mine era o tragedie nedefinita si un chin definit, pentru ei era o situaitie comica. Ridicolul, produs involuntar, era in deplina desfasurare. Mie imi era rusine, ma simteam umilita si furioasa, imi era frica de ceva, plangeam de neputinta de a-mi suporta propria eliberare, eram uimita de cat de simplu era sa faci ceea ce tocmai facusem si voiam sa se deschida pamantul in doua si sa ma inghita ca sa se termine totul. Asa ca am fugit sa ma ascund in casa si am urlat la toti si la nimeni, din usa, ca si cum avea vreo legatura cu povestea cu ficatul: "Eu nu sunt zana! Sunt spiridus!". Aceasta remarca este si acum un fel de banc in familie si nimeni dintre ai mei nu a aflat vreodata (poate pana acum) de ce am spus eu acel lucru.
Dupa o perioada de timp mi-am dat seama ca atunci cand spuneam ca ceva nu imi place, nu mai eram obligata sa mananc. Nu mi se mai baga in gura. Puteam alege sa mananc altceva, in ritmul meu incet, printre trancaneli aiurea si chicoteli. De asemenea, le-am facut si eu un fel de dar pentru ca m-au lasat libera. Tineam intotdeauna furculita in mana stanga cand mancam, asa cum ma rugasera pana atunci si asa cum refuzasem sa o fac, pentru ca mi se parea idiot sa manaci cu o anume mana doar. Placerea de a le face placere insa, nu mai avea nevoie de logica.
Un singur lucru nu s-a schimbat de atunci. Cand trec prin perioade in care mi se pare ca viata vrea sa imi demonstreze ca "nu sunt un spiridus dar sunt zana", incetez sa mai mananc vreo doua sau trei zile. E un fel de ritual de purificare si eliberare din partea mea. Nu are de-a face cu postul, are de-a face cu revolta impotriva incatusarii, are de-a face cu drepturile mele supreme de om: dreptul de a simti, dreptul de a alege si dreptul de a crede ca visurile pot deveni realitate.
Si sunt un spiridus! Nu sunt zana !