Daca iubesti pe cineva, lasa-l liber

Se leaga bine articolul acesta de cel precedent.
Cam cat alergam dupa coada celuilalt ... implorand ... ce?
Cred ca fiecare alearga cam cat poate, cat alege ca e bine, cat suporta. Dar in mod normal, nu ar trebui alergat deloc. Si nu e o chestie de orgoliu, e o chestie de logica.
In viata exista lucruri pe care nu trebuie sa le ceri. Niciodata. Daca nu sunt oferite in dar, mai bine sa nu fie deloc. Nimeni nu are obligatia sa simta. Nici noi, nici ceilalti.
Desigur, toti simtim uneori ca nu ni se da ceva, nu ni se acorda ceva. Poti cere o nota mai mare, poti cere sa schimbi colegul de camera, poti cere sa mergi in vagonul de nefumatori, poti cere iertare si poti cere sa te lase cineva in pace. Ceea ce nu poti revendica niciodata sunt sentimentele si tot ceea ce le insoteste. In cazul in care cerem asa ceva, chiar daca ne este satisfacuta cererea, ceea ce ni se va da e devalorizat, e altceva. In dragoste e bine ca celalalt sa fie lasat sa ofere singur, cu de la sine initiativa, cu de la sine placere.
Sa luam un exemplu clasic : "Vreau sa imi acorzi mai multa atentie". Oare chiar obtinem atentie daca spunem asa ceva ? Si pentru cat timp? Este atentie adevarata sau o disimulare, o prezenta fizica si o evadare mentala? Daca ceva nu vine din sufletul celuilalt, mai are vreo valoare? Ce sa faci cu o atentie indusa, revendicata, ceruta ca pe un drept ? Este o atentie reala din partea celuilalt sau e doar o grija pe care o va avea din bunatate, din frica, din mila ca nu cumva sa ne supere desi ii lipseste efectiv placerea de a o face ?
Doare ingrozitor lipsa manifestarii dragostei sau lipsa dragostei insasi din partea celuilalt, atunci cand noi suntem indragostiti. Cu toate acestea insa, cum ne poate face cu adevarat placere sa il fortam pe celalalt sa se poarte ca si cum ne-ar iubi. Si nu putem lua drept autentic ceva impus sau mimat. Nu ne poate face fericiti asa ceva.
Ce valoare mai are o imbratisare daca a trebuit sa ii reclamam absenta? Ce valoare mai are prezenta celuilalt daca pentru a sta langa noi trebuie sa il "legam" cumva? Toate acestea sunt satisfaceri ale unui egoism feroce si, mai rau, sunt iluzii. Ele se vor termina candva, tot asa cum rabdarea celui solicitat mereu, se va termina.
Desigur, ma refer aici la revendicari prezentate monolateral. Daca ar exista o echivalenta am discuta de o situatie normala, in care ambii mai sunt interesati si de altceva decat propriile lor persoane.
Sa nu ne gandim la noi ca fiind cei ce ne jucam de-a "victimele". Sa zicem ca noi suntem cei mereu solicitati si ca mereu ni se cere sa facem ceva ce ar "trebui" sa facem si nu facem. Cam dupa cat timp ni s-ar face sila? Cam dupa cat timp nu am mai rezista, ne-am sufoca si am deveni duri, respingand pentru a ne salva?
Modul in care pun problema aici l-am exprimat de nenumarate ori prietenelor mele. Ele intotdeauna sustineau ca uneori e bine sa revendici anumite drepturi.
Totusi, nu inteleg care sunt acele drepturi. In dragoste si iubire avem drept la tandrete? Avem drept la imbratisare, la sarut, la mangaiere, la conversatii, la priviri, la sensibilitate, la intelegere, la protectie, la sex, la interes, la placere? Ideea dragostei si iubirii le genereaza pe acestea sau toate acestea inseamna dragoste si iubire?
Este foarte simplu sa inteleaga cineva daca mai este iubit sau nu: cand toate cele mai sus insirate nu iti mai sunt daruite si vezi ca partenerul tau nu mai are nevoie de aceleasi lucruri, oferite de tine, e clar ca nu te mai iubeste.
Si daca tu il iubesti cu adevarat, fa doar o incercare sa-ti verifici constatarile. Si lasa-l liber. Impreuna veti suferi doi. Separat va suferi doar unul.