As vrea sa stiu eu insami daca ceea ce scriu e doar un fel de teatru absurd sau realitatea zilnica, normalul, obisnuitul fiecaruia. Sigur ca nu am sa zic daca ceea ce descriu aici e real sau fictiune dar sunt curioasa daca va regasiti in ceva. Sunt curioasa daca ati ajuns de mult prea multe ori sa va ganditi: "Asta nu poate fi adevarat! Suntem toti nebuni!"
Saptamana trecuta, racita moarta, astept cu nerabdare sa se intregeasca o chestie la serviciu ca sa plec la ora normala acasa, fara sa mai stau in plus. De data asta, imi planuisem sa stau in pat in pijamale sa ascult colinzi si sa mananc ...ceva sau sa beau vreun ceai, lenevind. Viata e dura insa, mai ales cand nu trebuie, in jurul Craciunului. Dupa cum vad, sa zici Craciun in orice limba, e deja o chestie la care trebuie sa fii atent, moda impunand sa numesti toate cacanariile astea la care se bea, se mananca si se intalnesc tot felul de insi cu forta, Christmas Events. De ce trebuie sa le zici asa, englezeste, nu stiu.
Cert este ca mi s-a spus ca acasa nu ma puteam duce, trebuia sa trec neaparat pe la un Christmas Event din acea seara. Faptul ca nu ma puteam duce sa stau cocolita-n patul meu, sa stranut, sa-mi suflu nasul sau sa ascult vreo melodie lacrimogena in legea mea, m-a pus pe picior de razboi. Desigur, piciorul tremura oleaca, principala responsabila a acestor evenimente fiind...eu, eu fiind cea ce le organiza! Dar daca tot le organizez, speram sa scap de a ma prezenta la fiecare. In fine...nu se poate...nu se poate !
Scot o centura rosie cu catarama de strassuri lucitoare din sertar si o pun peste camasa cu care fusesem imbracata toata ziua - centura e cadou de la tata, ca el crede ca eu ar trebui sa o tin doar in petreceri si sa mai port si chestii lucitoare- (intamplator, cu "events" astea, are chiar dreptate si de aia am intreg arsenal de "sclipicioase" la serviciu). M-am transformat, asadar, in 3 secunde, din ofiter de Gestapo, in doamna lucitoare: adica peste camasa alba am pus centura rosie, mi-am desfacut cocul si m-am ciufulit bine cu capul in jos. Chiar 3 secunde au fost suficiente.
Recitesc ce am citit si suna asa de bine, asa de romantic. As vrea insa sa resimtiti si voi oboseala dupa o zi de munca si senzatia aia aiurea cand esti racit. Plus ca purtam tocuri cu pantaloni negri, pantalonii fiind lungi...speciali pentru tocuri, asa ca nu puteam schimba pe loc nici pantofii cu unii mai comozi ca as fi maturat pe jos cu nadragii. Daca citeste vreun barbat aici, nu pricepe nimic, sunt sigura. Daca citeste vreo femeie insa, imi va intelege starea: chinul ala din fiecare clipa, in care indiferent ca nu poti sau ca nu vrei, TREBUIE sa arati impecabil asa ca taci si faci. Pentru ca esti femeie!
In fine, ajung si la Event. Muzica, bufet, vinisor, lume cunoscuta si necunoscuta. In mijloc, cracanata de oboseala, trona prietena mea, muzician, care in vederea concertelor de Sarbatori are de dimineata pana seara repetitii si e obosita ca naiba si ea. Intre pusul centurii si ciufulit, ii dadusem telefon si o santajasem si ma vaitasem in toate felurile sa vina cu mine ca altfel mor acolo. Macar sa ma tina de mana cand imi dau duhul. In fond, si ea ma cara pe la toate "evenimentele de snobi" cum le numim noi, ca sa nu treaca prin suplicii singura. Cum am vazut-o cum era imbracata, m-a umflat rasul. Purta niste pantaloni negri, din catifea. Povestea lor e fenomenala.
Avand concert la Dubai, acum un an, pe aeroport si-a incurcat valiza cu a unui englez. Ajunsa la hotel, desface valiza sa isi scoata costumul de concert. Si ce vede in prim plan in valiza? Niste boxeri barbatesti PURTATI!
Pentru ca e genul care nu se lasa cu una, cu doua, incepe sa scarme in valiza sperand intr-o minune. Minunea nu s-a petrecut, valiza nu a devenit brusc a ei, tot boarfele englezului erau acolo, asa ca umbla de nebuna prin centrul comercial al hotelului ca sa poata cumpara ceva cu care s-ar fi putut imbraca la concert. Dat fiind instrumentul la care canta, trebuie sa stea cracanata, asa ca e musai sa poarte ori fuste sau rochii foarte largi, ori pantaloni. Si...ciuciu asa ceva. Singura chestie pe care a gasit-o si ei i s-a parut foarte buna, a fost o....pijama. Da! O pijama din catifea neagra, perfect croita, e drept. Si s-a imbracat frumos cu pantalonii de la pijama, a pus o alta bluza de matase pe deasupra si a iesit pe scena sa le cante Bach...imbracata-n pijama! Ador nebuna asta!
Ma duc glontz la ea, ma asez pe canapea si inainte sa scoatem vreun cuvant, burtile noastre au grait. S-au auzit concomitent, doua ghiortzaituri de mai mare dragul. Ne sfatuim noi repede si ne ducem pornite spre bufet. Mai intai am golit doua pahare cu vin, ca taranii. Apoi, am umplut fiecare farfuria, cu motz si am stat sa mancam. Cum sa zic eu, noi nu ciupeam delicat si gingas printre doua sporovaieli. Noi stateam bine intepenite pe scaune, cu farfuriile pline ochi si ne indopam ca disperatele pentru ca nu mancasem nimic in ziua aceea. Mai trecea vreunul si mai zicea ceva, noi de atata mestecat nu puteam nici sa zambim ca se vedea dumicatul. Dadeam doar din mana sau din pahar si asta era tot. Cand ne-am potolit foamea, m-a anuntat ca ea se duce iar pe canapea ca e rupta de oboseala.
Eu m-am dus la baie si am suflat nasul vartos ca sa nu ma flutur pe acolo cu mucii colcaind. Macar atat.
S-a produs si falfaiala, am discutat cu cine am apucat, am facut pe gazda, m-am intrebat de cateva ori cine mama naibii e ala cu care vorbesc si care pare ca ma stie asa de bine, toate bune si frumoase, mai ales datorita paharului ala de vin baut pe nerasuflate. In fine, spectacolul fiind dus la capt, dupa 2 ore puteam pleca acasa. Faza e ca imi cam placuse vinul. Si doream o sticla. Ma invart, ma rasucesc si insfac o sticla. In fond, aveam tot dreptul.
Am luat si muziciana facuta praf si care mai avea putin si adormea pe canapea -desi o surprinsesem eu ca avusese si un moment vioi in care ii reprosa unui director ca are acustica proasta la nu stiu ce sala, pentru ca pun un covor rosu pe podea care absoarbe sunetul...-.
Inainte de a iesi, m-am mai intors o data, din politete sau nu stiu de ce...si m-am vazut in oglinzile din sala aceea. Si nu eram eu. Nu existau muci, raceala, oboseala, dureri de picioare, de spate, nimic din toate astea.
In oglinda era o tipa parca mai inalta decat mine, cu parul foarte bine aranjat, cu niste chestii lucitoare la o centura rosie, imbracata intr-un palton alb de care m-am mirat ca e al meu, cu camasa iesita putin din pantaloni, o sticla de vin in mana si un zambet asa de sincer pe fata, incat mi s-a facut frica si m-am intors brusc.
"_ Nu, nu sunt eu aia. Nu pot fi eu aia. Asta nu poate fi adevarat. Asta vad ceilalti? Suntem toti nebuni !"
