Ideile de tap ispasitor si de dus la dracu sunt foarte strans legate intre ele.
Exista foarte multe altele, standardizate, cum ar fi: i-a iesit sufletul, i-a sarit inima din loc, si-a smuls parul din cap, i s-a scurs sangele din vene etc., care exista in toate limbile, sunt folosite in doar anumite situatii, nu ne intrebam niciodata de ce le zicem si isi au radacinile in vremuri arhaice, unele provenind chiar de pe timpul matriarhatului.
Majoritatea acestora reprezentau practici uzuale, totemice, care au rezistat in timp (mii si mii de ani) ca traditii, indiferent de organizare sociala si religie. Aceasta persistenta a lor se datoreaza puterii traditiei care intotdeauna e desconsiderata si intotdeauna se dovedeste mai puternica decat orice dogma, canon sau lege cetateneasca.
In fond, inainte de orice credinta a existat o alta credinta pe baza careia s-a ridicat credinta actuala. Orice fata bisericeasca s-ar oripila la o astfel de idee dar exista un anume adevar istoric in toate acestea si ar fi o absurditate sa fie ignorat din moment ce el e imposibil de contestat, e dovedit si deseori e mentionat chiar in Scripturi sau Coran.
Inaintea credintelor monoteiste, a existat un talmes balmes interesant si armonios in care toti zeii incapeau si nu se calcau pe bataturi.
Expresia de "du-te dracu" isi pierde originea in negura timpurilor. Cu toate acestea, se stabileste clar faptul ca ea provine dintr-un anume obicei si, mai precis, o actiune ce tine de magie.
Pe de o parte, in vremurile primitive, ca si acum de altfel, spiritul/sufletul (imateriarul) era o idee net diferita fata de trup (materialul), ambele insa incontestabile ca existenta. Pe de alta parte, la acele vremuri, in constiinta oamenilor, supranaturalul si naturalul nu existau ca idei de sine statatoare. Ele erau unul si acelasi lucru pentru ca imaterialul nu era contestat si nu avea nevoie sa-si faca dovada materiala. Vestitul Toma necredinciosul nu se nascuse inca si implacabilul "dovedeste stiintific" era o idee mult prea futurista si dupa vreo 2000 de ani chiar.
E bine cunoscuta credinta oamenilor in demoni, duhuri, djinni etc.
Deserturile si cimitirele erau cele mai obisnuite locuri in care se credea ca locuiesc demonii (duhuri, djinni). In special, mai multe popoare considerau ca in desertul lui Iuda locuieste misteriosul si raul demon Azazel. Locuitorii Ierusalimului, ii trimiteau acestuia un tap "incarcat" cu toate pacatele comise de catre acestia in decurs de un an. Este posibil ca acest tap sa il fi reprezentat initial pe insusi Azazel si, mai tarziu, dintr-o intruchipare a devenit victima sacrificata pentru a-l cinsti pe acesta, asigurandu-si astfel bunavointa si imblanzindu-l pentru a nu-i vatama. In orice caz, aveau obiceiul de a trimite la Azazel orice fiinta savarsise o blasfemie, orice pacat sau fapta rusinoasa.
Chiar si in zilele noastre, atunci cand evreii vor sa insulte pe cineva, folosesc expresia de "du-te la Azazel" (Exact ca noi toti, de altfel, doar ca folosesc in mod corect, asa cum era initial, numele de Azazel). "Azazel" a fost tradus in mod gresit in limba greaca drept "dracul", "diavolul", desi numele sau nu are implicatii religioase. Este drept ca era un duh rau dar nu avea nici o legatura cu diavolul. Era doar un demon premergator credintei monoteiste. Ca in multe alte cazuri, si in acesta, traducerea inexacta sau chiar gresita a condus la o dislocare dogmatica si la imprimarea unor conotatii foarte precise desi eronate, ideea de diavol trimitand direct la ideea de Dumnzeu si crestinism. Azazel insa era cu totul altceva: era rau dar era doar un demon, un duh, un djinni (dupa caz).
Asadar, tapul ispasitor si-a mentinut intacta ideea si semnificatia: este cel jertfit, cel care plateste pentru toti si in carca lui sunt puse greselile altora.
Expresia de "du-te dracu' ", desi ca simbolism a reusit sa ramana nealterata, a primit o conotatie religioasa straina de sensul sau initial.
Tapul ispasitor insa, e mai interesant si mult mai intins ca idee.
Una dintre practicile magice avea un rol terapeutic, de vindecare. Respectiva actiune era atat de bine inradacinata de pe vremea triburilor nomade in constiinta oamenilor, incat iudeii, desi amenintati de rabini sa nu o mai practice, nu numai ca o practicau dar, mai mult, o preferau, referinte si marturii regasindu-se, chiar si in Biblie.
Aceasta metoda terapeutica impunea scoaterea demonului din bolnav si aruncarea lui intr-un obiect sau un animal. Animalul ispasitor, odata ucis, era ucis si demonul. Iisus insusi apare sa aplice exact aceeasi metoda -desi interzisa- prin aruncarea spiritului rau dintr-un om posedat intr-o turma de porci. Turma sare in mare si se ineaca iar "bolnavul" se vindeca.
Aceeasi credinta a dainuit pana in Evul mediu, in atat de civilizata Europa, cand se credea, la aparitia tifosului sau a holerei, ca un anumit grup de oameni se face vinovat de aparitia epidemiei. Daca ei erau ucisi, epidemia ar fi disparut. La cat de civilizata era Europa, aceasta credinta a dainuit pana in sec.19 iar in tarile arabe ea mai dainuie chiar si in zilele noastre.
Tapul si dracuiala insa, sunt si mai vechi.
De aceea, "dracuitorii" zilnici de astazi nu fac nimic altceva decat sa mimeze o practica veche de cand lumea, de a aduce o ofranda in cinstea unui demon care se imbuna si se potoleste prin consumarea de rautati, uratenii si pacate.
Bibliografie:
Adolphe Lods - Originile crestinismului
P. Paul Dhorme - Culegere de texte religioase assiro-babiloniene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu