"Oamenii sunt rai pentru ca nu au imaginea tranzitivitatii raului pe care il fac: nu se pot pune in locul celuilalt, nu pot simti pe pielea lor ceea ce i-au facut pe ceilalti sa simta. Binefacatorii omenirii sunt cei care au imaginatia raului altuia prin har, fara nevoia prealabila a experimentarii lui pe propria lor piele" (Gabriel Liiceanu - Usa interzisa)
Prima istorisire sub forma de poveste pe care am auzit-o la o varsta foarte frageda a fost despre Dumnezeu. Asa cum mi-a fost prezentat, era un om si era bun. Mi-a devenit imediat drag.
A doua istorisire a fost despre diavol.
Si mi s-a facut frica de amandoi. Cu singura diferenta ca de diavol mi-era si mila.
Niciodata nu am reusit sa revin la alte sentimente. Oricat am citit, oricat am dezbatut aceasta idee ca dogma, ca filozofie, ca estetica sau chiar ca matematica, ideile mi se schimbau precum un steag in bataia vantului, dar sentimentul din mine a ramas acelasi, statornic.
Este greu sa marturisesc acum ca in mine dainuie acelasi regret, ca atunci, la mintea si la varsta aceea: "De ce se bucura oamenii ca diavolul arde vesnic in flacarile iadului? De ce faptul ca sufera diavolul este un prilej de bucurie? De ce nu l-a facut Dumnezeu sa inteleaga ca el este "mic" si nu e in stare sa faca orice? De ce nimanui nu-i e mila si de el?"
Cel mai puternic argument pentru a-mi putea clinti putin sentimentul pe care il am fata de acest deznodamant este faptul ca toate textele de natura spirituala (implicit religioase) trebuiesc interpretate, ele fiind pline de simboluri. Asadar, vesnica ardere a diavolului in flacarile iadului ar insemna starpirea raului (ca idee) si nu a personificarii acestuia. Si totusi, chiar daca incep si pun problema in aceasta maniera (si chiar asa o si pun), tot nu-mi pot explica bucuria pe care o au oamenii doar atunci cand personifica totusi ideea raului in diavol si se gandesc ca acesta se va chinui in veci. In mod normal ar fi trebuit sa se bucure ca va triumfa binele, pur si simplu. Atata timp cat oamenii se bucura de durerea "raului", de pedepsirea acestuia fara posibilitatea de a-l faca sa priceapa, fara posibilitatea ca acesta sa aiba remuscari, sa inteleaga el insusi raul facut si sa se caiasca, atata timp cat acesta se chinuie in van, atata timp cat pedeapsa nu-l va ajuta si nu va ajuta binele sa triumfe pe deplin, la ce BUN toate astea? Intotdeauna mi s-a parut ca din Biblie lipseste ceva: o parte in care diavolul intelege, traindu-si propria durere, ce dureri a pricinuit el altora. Si se caieste, redevenind ceea ce a fost: bun. Din punctul meu de vedere, restabilirea deplinei armonii inseamna deplina omogenizare in sens. Aceasta cainta si intelegere ar fi o actiunea finala de reunire a unei ultime parti la acel creator unic, constient de sine, atotputernic si de neinteles pe deplin pentru noi, de neinteles pentru diavol pentru ca are capacitatea de a fi totul, de a ne cuprinde pe toti.
Pedeapsa nu este, in fond, decat o masura de prevenire a altor fapte reprobabile comise de aceeasi persoana sau de alte persoane, prin exemplificare sau prin infricosare. In fond, pedeapsa nu drege raul provocat. Dar la ce bun sa pedepsesti si sa faci pe cineva sa sufere la infinit?
Nu-mi pot imagina rau mai mare decat a produce suferinta cuiva de dragul de a-l vedea suferind. Nu exista un rau mai mare decat suferinta vesnica. Si nu exista pedeapsa aplicata doar de dragul de a fi aplicata. Si daca toate acestea exista, ele imi par a fi deja razbunare pura, bucurie nascuta din rautate si, in acest caz, in final totul se termina cu triumful raului, nu al binelui. Lipsa posibilitatii eliberarii iti inspira deznadejde, tristete, groaza.
Aceasta atitudine ezitanta si confuza exista si in noi insine. De cate ori la manie sau pe deplin constienti, raniti fiind de cineva pe care iubim atat de mult incat ne-am da si viata, nu am reactionat ranindu-l, facandu-l sa sufere la randul sau ?
Oare am facut aceasta pentru a-l pune in situatia de a-l face sa inteleaga cat de mult ne-a ranit si cu scopul de a nu ne-o mai face?
Ori poate ca in fiecare din noi exista o farama de rau care se bucura de fiecare data cand il vedem pe cel ce ne-a facut sa sufere, suferind -pur si simplu- la randu-i?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu