Pitagora, pe langa teorema

Pitagora

(Πυθαγόρας)- "pithagoras", initial insemna unealta cu care se creaza curgerea de material folositor in urma exercitarii presiunii si sfaramarii unei materii prime. Mai exact, un exemplu ar fi moara sau „storcatorul” folosit la obtinerea uleiului de masline: o piatra care se rostogolea intr-un recipient cilindric, fie din piatra fie din lemn. Zdrobea maslinele, se scurgea uleiul, materia finala folositoare.
  Mai tarziu, sensul a luat o valoare figurata, insemnand „nascator de idei sau producator de materiale utile”.
Date fiind aceste valori semantice ale cuvantului „pithagoras”, precum si faptul ca in Grecia antica aproape toata lumea se ocupa cu producerea de ulei, este foarte posibil ca mai multi indivizi sa fi purtat o astfel de porecla. Unul singur insa, reprezenta o atat de mare personalitate incat a dainuit pana azi.

Mentionez toate acestea pentru ca exista multe texte in care se regaseste numele „Pitagora” (ba e in Egipt, ba e in Thessallia, ba e in Atena, ba e in alte parti si toate acestea, uneori concomitent, de unde si marea confuzie creata) dar nu este vorba de acelasi Pitagora. Existau multi Pitagora dar numai unul era Pitagora din Samos, Pitagora cel cunoscut de noi pana in zilele noastre, Pitagora matematicianul. Pe multi i-a chemat Stefan, dar doar unul a fost Stefan cel Mare. Cam asa ar veni treaba mai neaos.

Normal ca toata aceasta confuzie de nume a constituit un bun pretext pentru tot felul de interpretari, teorii samanice, supranaturale, negari cum ca Pitagora a existat sau a scris etc. Fiecare afirma ce ii deservea mai bine scopul. E mai mult decat clar pentru oricine ca e vorba doar de un nume-porecla des intalnita. Faptul ca evidentul le dadea neavenitilor una peste bot, nu a reprezentat niciodata o problema pentru acestia.

Despre Pitagora matematicianul si filozoful este cunoscut ca provenea din Samos, tatal sau se numea Minisarhos, mama sa se numea Pithaida, s-a nascut in 570 i.d.H si a murit in 496 i.d.H. A fost ucis la varsta de 74 de ani, de religiosul dogmatic Kilonas si de adeptii acestuia.. Toate aceste date reies din scrierile altora, propriile sale scrieri fiind distruse si arse de catre diverse tagma furibunde de „religiosi”.

Aceasta opinie nu este numai a mea, e o chestie banala intrata in constiinta tuturor grecilor de specialitate. Toti cred acelasi lucru si orice incercare –inclusiv argumentata prin sofisme intortocheate- de genul „Pitagora nu a scris nimic, de aia nu a ramas nimic”, cade in vid.

Exista si un mit cu privire la moartea acestuia. Poate (caci nu sunt sigura) interesatii nu il cunosc, el circuland modest si simplu, precum „Capra cu trei iezi” si, de aceea, nu prea e redat „in afara”, strainilor. Conform mitului, Pitagora credea ca toate culturile de bob sunt otravitoare si evita sa le traverseze sau sa intre in acestea. (Ulterior s-a descoperit ca da, o mare cantitate de bob verde fermentat produce azot in asemenea cantitate incat in cazul copiilor mici survine moartea.) Urmaritorii si apoi ucigasii lui Pitagora, folosindu-se de aceasta convingere a marelui om, au sustinut ca ei doar l-au gasit pe acesta deja mort, tocmai intr-un astfel de camp.
 Bineinteles ca asta nu explica sau scuza faptul ca acelasi Kilonas impreuna cu adeptii sai, in acelasi an in care „l-au gasit ucis” pe Pitagora, au arestat si restul elevilor lui Pitagora si i-au executat fara vreun proces (fapt inimaginabil caci pana si sclavii aveau dreptul la proces, la judecata).

Care era diferenta de opinie care a condus la crima?

Pitagora credea in renasterea si reincarnarea strabunilor in forma de urmasi iar Kilonas era adeptul teogoniei care continea - bineinteles, ce altceva?- si o dogma religioasa. Aceasta era religia la putere, pe vremea aceea. Mai precis, dogma prevedea si o forma a raiului, de Campuri Elizee, (Ηλύσια) si un iad. De la caracteristica acestor Campuri Elizee a reiesit si denumirea de…Paradis, de la „para Adi” (Adi(s) se spune lui Hades in greaca) sau  „para-adiso” (παρά Άδη sau παρά-άδεισο) = fara de moarte, fara de Hades. Este usor de observat ca aceasta dogma seamana foarte mult cu cea crestina si prevede, desigur, manivela prin care cine nu crede in aceasta dogma si nu indeplineste intocmai ceea ce zice dogma, va arde in veci in iad iar cei cel ce este ascultator si face tot ce i se zice, va trai vesnic. Cu alte cuvinte, Pitagora si ideile sale erau periculoase pentru ca le spulberau dogmaticilor tocmai manivela ce ii ajuta sa manipuleze masele. In plus…Pitagora era Pitagora, nu era un oarecare Kilonas. Trebuia, asadar, ucis…Ceea ce nu au prevazut niciodata si nu au putut sti niciodata, era faptul ca acel asa numit de catre Pitagora „τετρακτύς”, adica DNA ul de acum, va fi descoperit, dovedit ca exista si ca se transmite.

 De la moarte au scapat unii elevi de-ai lui Pitagora care, mai tarziu, au devenit cunoscuti: Arhippos, Filolaos, Lysis etc. La randul lor, acestia, au lasat marturii scrise prin care propagau filozofia lui Pitagora dar care, si acestea, au fost distruse de „religiosii” dogmatici. Pitagora avea o teorie si nu voia sa o impuna nimanui. Altii aveau o religie si ii impiedica o teorie care nu se impunea dar era intotdeauna capabila sa se autoimpuna. Desigur, cei deranjati de teoria lui Pitagora nu au fost doar adeptii teogoniei sau ai dodecateismului. Au urmat nenumarate si josnice „incinerari de idei” si din partea crestinilor evrei sau neevrei. Acesti marii obiditi au stiut sa fie, la randul lor, intotdeauna, mari tirani. Tot ceea ce ne-a ramas din „scoala Pitagorica”, ne provine de la alti filozofi, in special de la: Diogene, Laertios si Porfyrios.

  Pitagora insa, nu a fost numai filozof. A fost si politician. El este cel ce a vobit primul de un sistem in „Grade”, in care se urca pe baza de valoare individuala, pe stadii si care prevedea o pluralitate de idei oferite spre dezbatere (vezi partidele si –presupusa- programa a acestora). Specifica este mai ales ideea valorii individului ce trebuia dovedita si probata in timp si care, neaparat sa amintim si asta, credea in renasterea plantelor, animalelor si oamenilor in natura, prin genealogia fiecaruia in parte. Astazi, este doar o tema de interpretare aceasta teorie a sa, pe baza punctului de vedere al fiecaruia asupra rolului genelor in dezvoltarea fiecarui individ, al DNA ului si al altor factori de natura pur subiectiva.

  Pitagora a mai fost si matematician, si cercetator. Si pentru ca se considera el insusi drept renasterea strabunilor sai, a cautat si studiat neincetat invataturile inaintasilor: INTELEPCIUNEA NATURII care nu inseamna altceva decat cunoasterea naturalului, deci stiinta.  

Considera ca natura si materia din care aceasta este alcatuita trebuie exprimata in particole extrem de mici, adica „cuante” si naturale, produs al inmultirii matematice al aceluiasi numar si care, adaugate rezultau NATURA si fiintele sale de pe Pamant si din Cosmos. (si-a autointitulat-o „Teoria numarului si a numerelor”)  
Despre studiul poliedrelor echilaterale, a triunghiului dreptunghic, a suprafetelor si a geometriei in general, in urma caruia au rezultat concluzii pretioase, calcule inestimabile, nu mai este nevoie sa amintesc. Teorema lui Pitagora este banala si a ajuns banala ca si cunostinta tocmai prin uriasa sa semnificatie.

Pentalfa - Simbolul Scolii lui Pitagora, forma extrem de studiata de acesta

A studiat ceea ce numim „Pentalfa”, gasind linia de aur. De altfel, acesta era simbolul scolii sale.  Tot de aici au rezultat si legile muzicii in legatura cu lungimea corzilor organelor muzicale, mai ales la chitara. El a stabilit tonul in functie de lungimea corzii.
  

Ceea ce a crezut Pitagora despre natura esoterica umana, este una. Accepta cineva sau nu, dupa ce cunoaste si conform cu ceea ce propria-i fiinta este sau simte ca este. Ceea ce a conchis Pitagora insa, este cu totul altceva, este de netagaduit.

Nimeni nu poate nega ca de la el a inceput ideea de „unitate” in matematica, adica inceputul la tot si „Totalurile perfecte”. El era artistul armoniei numerelor.
  

Tot Pitagora considera ca toti copiii, indiferent de statutul social (in sau din afara casatoriei), trebuiau considerati egali dat fiind ca erau urmasii si continuatorii, renasterea, conatinuitatea acelorasi oameni (azi am zice ca au DNA comun).

Asemenea idei erau inacceptabile la acea vreme. Asta ar fi insemnat prabusirea nu numai a controlului exercitat prin religie si dogma dar o egalitate intre ideea de om. Asta ar fi lasat pe multi fara parale.

Ca o groteasca incheiere, imi permit sa spun ca pana la urma nu banul si nu dogma l-au ucis pe Pitagora. Ura pentru el, care l-a dus la moarte, s-a nascut din numarul acestor bani si din geometria conservatoare a acestor dogme. Numerele si geometria, marea sa iubire! Estetic si practic vorbind, moartea si viata sa.