Un vis drept - de vali m

(Urmatorul text nu imi apartine. Autorul sau este vali m care mi-a facut onoarea de a dori sa ii postez povestea-confesiune, aici. Ocazie cu care ii multumesc de incredere.)

Sunt momente in viata in care suntem optimisti. Optimismul da aripi visului, te ridica, orizontul se largeste. Eu am avut si de ce: incepusem sa castig mult mai bine, sotia la fel. Intr-un orizont aparent apropiat imi stralucea steaua; cea "norocoasa". Atunci m-am vazut, intr-un viitor destul de apropiat, stralucind implinit material.

Ce a fost asta?? Intrebarea este de o suta de puncte pentru ca in spatele ei se ascund niste adevaruri pe care abia acum le pot percepe. Nevoia de iubirea si avere se impletesc intr-un mod ciudat, imprimand o anumita dinamica cotidianului. In sufletul meu traia siguranta atasamentului, prieteniei..  dragostea isi ardea "focul" cu puterea unei stele tinere. Asta m-a facut sa visez cu ochi de adolescent, pe a carui retina se oglindea machiavelic un dracusor avid de bunuri materiale.. Vechile frustrari aveau sa-si afle obstescul sfarsit sub trepidatiile unei locomotive plecata la drum. Iar eu bagam carbuni.

 Asta a fost betia unui vis drept. Au curs cei cativa ani si totul mergea in directia buna, ma apropiam de ziua in care aveam sa-mi pot spune simplu: "mi-am implinit visul, acum pot visa la altceva!". Insa pe acest drum am uitat ceva important: pe MINE, pe NOI.. eu, visatorul, noi, implinitorii. La doi pasi de final un hau de adancimi cosmice se desface in fata mea in toata plenitudinea sa: partenerul de viata ma tradase. In proximitatea unei donatii maricele din partea parintilor mei, in urma careia urma sa rezolvam si cele din urma probleme..  EA isi face o alta relatie, una ascunsa timp de aproape un an si jumatate, timp in care ea se poarta aproape normal dar..  in mod ciudat banii se topesc rapid si odata cu ei si comportamentul ei. Alarmat caut..  caut si iar caut pana cand adevarul iese la suprafata precum un diagnostic negativ pus de un medic oncolog. Locomotiva se opreste, timpul se opreste, eu ma opresc..  TOTUL se opreste. Intunericul devine spatiu de nemiscare, de negandire. Fatalitatea credinta.

 Iadul isi desface bratele si imi zambeste sinistru, parca spunandu-mi "ai uitat ceva, nu-i asa?". Bautura, tigara, cafeau si un fel de imobilitate pun stapanire pe mine, paralizandu-mi vointa, dorinta de a mai trai. Deznadejdea ma saruta cu pasiune. Da, acum imi amintesc ce s-a intamplat: visul meu se construia pe nisipuri miscatoare. Uitasem sa verific fundatia, acum plateam pretul! Am petrecut o vreme pe aceasta insula a deznadejdii, pierdut si fara consolare. Plangeam parca sperand ca acele lacrimi vor uda un pantec ce va naste o alta iubire, un alt foc in care va sfarsi si va renaste mereu si mereu, pentru totdeauna.. Visul se incheia, insa. Acele lacrimi au stins pacatul din mine, minciuna si intunericul. "Doliu' - asa cum l-a numit o buna prietena a mea - isi consuma ultimile zile.

 Apoi o mana calda m-a luat de acolo, zavorand iadul, inchizand haul, aratandu-mi lumina unui nou viitor.. Acum, aproape vindecat, am inteles. Visul meu se implinise de fapt, desi nu material. In trupul meu stralucea o noua fiinta, una curatata de vechile metehne, cu un scop nou. Visul de a straluci implinit material nu fusese decat visul drept al unui om stramb, purificat in focurile adevarului. Care adevar? Alpinistii au o regula: nu urca niciodata singur pe munte! Iar eu as adauga: daca ti-ai luat un partener "la urcus" asigura-te ca nu te va lasa inainte de final..

Cand visezi tine un ochi pe vis, unul pe tine insuti si unul pe partener!  ;)

PS. Vreau sa multumesc pe aceasta cale bunei mele prietene Iris, celorlalti prieteni din mediul online, care m-au sprijinit fara rezerve, parintilor mei a caror putere de intelegere si iertare imi starneste inca valuri de emotii aproape incontrolabile...