Cam la inceputul postarilor am scris un articol naiv, indiscret, rautacios dar absolut sincer: Cu ochii prin curtea vecinelor . Ceea ce ma mira acum, revazand titlul, este faptul ca ma refer doar la femei, nu si la barbati. Nici nu mi-a trecut prin cap sa ma uit pe vreun blog scris de un barbat. S-a dovedit o mare greseala pentru ca imi place "ritmul" scrisului lor dupa cum am constatat ulterior.
Din capul locului, vreau sa clarific ca prezentul text de articol va fi un iures si sunt constienta de asta. Eu insami il scriu sub presiunea unui iures de sentimente si idei pe care nu mi-l pot stapani. Si nici nu vreau. Tot ce pot sa exprim este ca e vorba de tradare, idei, incredere, Jung, ritm, dans si barbati.
Alaltaieri, prin peregrinarile mele bloggeriene, am descoperit, postat pe blogul unei tipe cu psudonim de rezonante grecesti, articolul unui amic. Nereconoscibil nick name dar absolut cunoscute ideile, maniera de exprimare si... "ritmul". Erau chestii pe care le discutasem noi doi indelung. Dezamagirea mea nu a cunoscut margini. M-am simtit revoltata pana la Dumnezeu si mi s-a facut sila intr-o clipa. M-a tradat. Sunt convinsa ca nu stie ca mi-am dat seama ca l-am descoperit, tot asa cum sunt convinsa ca nu o sa i-o reprosez. Dar mai sunt sigura ca discutiile pe care candva le-am facut, vor fi niste monologuri disperante in care va trebui sa se descurce singur de acum incolo. Cand tradezi, tradezi pentru ca alegi o varianta favorabila tie, optezi in urma unei deductii logice si a unui impuls sufletesc. Respect 100% optiunile altora, nu ma stradui sa fac pe cineva sa reconsidere si fac asta cu ostentatie dar cu sufletul curat. E un soi de aparare si razbunare din partea mea.Cu uimire am constatat in aceasta situatie de conflict de idei si incredere ca aparent pasivul, adica eu, partea tradata, are, de asemenea, puterea de a reactiona, de a actiona. Pasivitatea nu inseamna neaparat inactivitate. Poti face alegeri si in pasivitatea ta. Sunt agitata si din cauza aceasta, ca am realizat acest lucru. Niciodata nu mi-am dat seama ca reactia mea de a acorda atuuri liberei alegeri a altuia, ascunde si un fel de razbunare, o mare razbunare. Este vorba de ceva de genul: "Asta ai vrut, asta ai simtit? Foarte bine, eu imi inchei rolul iar tu nu mai poti revendica nimic."
Si ca sa pun lucrurile la punct pentru ca in toate exista o anume curiozitate de 2 bani, e clar ca respectivul mi-o va plati. Mi-o va plati in modul meu pasiv, desigur. Lucrul poate fi interpretat in 2 feluri: ori sunt eu rea si razbunatoare, ori va plati el un pret cinstit. Cert este ca indiferent daca sunt indreptatita sau nu, tot aia voi face desi ma simt oarecum vinovata, rea, slaba, urata. Nu imi mai fac cadou gandurile, ideile, convingerile, nu imi mai ofer ca un dar necesar, bucati de sinceritate. Nu ma mai ofer pe mine. Cand cineva iti refuza toate acestea, ai si tu dreptul sa refuzi a le mai darui. Este o chestie de pudoare, cum spunea o prietena. Cu ce curaj, cu ce incredere si in ce scop sa o mai faci?! Cam astea ar fi scuzele sau motivarile mele.
Desigur, lumina si ritmul de moment imi sunt influentate de C. G. Jung, a carui carte, "Amintiri, vise, reflectii", constituie distractia mea preferata, gradina de joaca a gandurilor mele unde niciodata nu e vreme rea, niciodata nu ma impiedic, niciodata nu ma cearta nimeni si unde pot sa fiu singura si nederanjata Am citit cartea de atatea ori ca nu pot zice cifra precisa. S-a rupt, e vai de ea, e singura mea carte care a ajuns in halul acesta. Respect celelalte carti si mi le ingrijesc ca pe ochii din cap. Dar pe aceasta carte o iubesc, cu ea imi pot permite sa ma port cum imi vine, o pot avea peste tot, pot sta in orice pozitie pentru a o citi, in orice loc, in orice stare si in orice companie. E un obiect atat de intim incat are personalitatea sa proprie, a incetat sa mai fie o carte, e o intreaga lume, o lume careia eu ii apartin fara ca ea sa imi apartina. Asadar, dat fiind ca citesc in momentul acesta SI cartea aceasta, a lui Jung (intotdeauna trebuie sa citesc neaparat 2 carti concomitent si uneori chiar 3 sau 4, altminteri nu ma pot concentra la niciuna), ma aflu intr-o stare de bine, de familiar iar respectivul amic va trebui sa faca fata unei puteri de reactie extrem de dure din partea mea pentru ca ma simt pe teren sigur. Asa se leaga, deci, tradarea de idei si de Jung.
Sa vorbim acum despre incredere. Nu stiu cum fac alti oameni dar stiu ca eu pot fi barfitoare, impulsiva, capricioasa, ilogica, sincera si capabila de reprosuri (adica slaba, rea si urata) doar cu oamenii in care am incredere. Cu toti ceilalti mi se pare o lipsa de pudoare si intelepciune sa ma "las" si sa ma port in felurile descrise mai sus. Daca as face-o, i-as impovara fara voia lor. Efectiv, nu-mi permit. Este si o dovada de respect pentru ei. Nu pot fi eu insami cu cineva care nu imi face privilegiul de a-mi permite sa fiu eu insami. Se pune problema unei mari generozitati ca cineva sa te lase sa fii si "urat", "rau" sau lipsit de etica si dezechilibrat, slab. Si ma mir ca nu toti oamenii simt ca mine. Ca sa fii slab, urat si rau (zic asa pentru ca eu asa ma simt uneori), e nevoie sa ai incredere ca cel caruia i te vei arata asa, iti va accepta starea si te va ajuta prin "mangaiere" si "imbratisare", ai nevoie de cineva care sa-ti spuna ca esti slab, urat si rau fara sa te loveasca, fara sa te umileasca dar si fara sa te minta. Ai nevoie de cineva care sa te iubeasca si sa te accepte si asa: slab, urat si rau. Asa se leaga ideea de incredere de toate celelalte.
Mai raman: ritmul, dansul si barbatii.
Sa zic ca pentru mine totul e dans. O discutie banala, o treaba de zi cu zi, cititul, scrisul, spalatul, observarea, privitul, judecata, adevarul, iubirea, dragostea, ura, supararea, durerea, bucuria, totul e ca un dans.
Nu stiu voi, cei care (si daca) cititi, va pricepeti la dans. Eu...ma pricep oarecum si am sa incerc sa explic in ce mod. Am facut ceva ani dans pentru ca gimnastica ma plictisea ingrozitor, era o forma de insingurare si inutilizare a fanteziei. Am descoperit cu uimire ca in a ma exprima nu aveam probleme pentru ca am luat totul ca pe un joc. Cel mai interesant la dans este faptul ca trebuie sa te armonizezi cu partenerul. Pentru a face aceasta trebuie sa il "ghicesti". Dansul a constituit un prilej de a ma descoperi pe mine insami. Si sa stiti ca dansul presupune incredere, tradare, idee, o lume interioara (vezi Jung), ritm si barbati. Alesesem latin, asa ca aveam parteneri, normal. Intram in contact fizic cu barbatii intr-un mod neutru, neconventional si cam ambiguu. Daca partenerii mei erau barbati sau nu, e o alta poveste. Am avut prilej de a descoperi diferentele, asemanarile, echilibrul puterilor, hazardul, lipsa sau existenta armoniei intre barbati si femei. Adica observam si experimentam in acelasi timp. M-a socat, ca prima impresie, faptul ca ni se zicea perechilor ca "interpretam" si ca trebuie sa ne exteriorizam simtirea fara frica. Nu am fost de acord cu asta. De-a lungul timpului am avut mai multi parteneri si stiu clar ca nu era vreo "interpretare" in modul in care ma atingeau. Era clar un joc de reactii foarte precise, niste reactii chimice. Mai precis, unii ma placeau si altii nu. La fel si eu. Unii se temeau de mine si altii ma luau cam in ras. Unii se potriveau cu mine si altii nu se potriveau. Atunci cand oamenii ajung sa se atinga, toate aceste teorii de armonizare, potrivire, chimie pe care eu le numesc "ritm", devin foarte evidente, sublime, grotesti, uimitoare, exact ca dansul.
Candva, sora mea mi-a spus "esti ca o iapa neimblanzita". Reactia mea a fost rapida si am exprimat-o: "iapa esti tu!". Si imediat, desi eram doar un rahat cu ochi, m-am gandit in sinea mea: "tu esti o oaie bleaga" Doua chestii contradictorii, doua ganduri concomitente, neintelese, aparute din simtire, nu din judecata. Eram cam mica pentru a lua chestia asta drept compliment indirect. Acum sunt prea mare ca sa o iau drept compliment in general, in orice fel. Dar e o observatie pe care am luat-o tare in serios de atunci, dat fiind ca mi se pare ca m-a nedreptatit, deci m-a jignit. In primul rand, cum sa fiu eu iapa? Ea e mai "iapa" ca mine si e o certitudine, dovedita fizic. Asadar iapa nu-s! Si neimblanzita cum sa fiu, din moment ce sunt un om bland, calm si mereu dovedesc cea mai mare tandrete si intelegere oamenilor care ma lasa in pace? Chiar sunt asa, nu e o inchipuire. Totusi, de cand mi-a zis sora mea faza cu iapa aia, am mereu o temere ca ceilalti ma pot recepta gresit, ca pot sa vada in mine altceva decat sunt. Si am simtit nevoia ca dupa 15 ani sa ii fac reprosuri, sa ii spun gandul meu nespus: "esti o oaie bleaga". Ea mi-a marturisit ca a regretat intotdeauna ca mi-a spus ceea ce mi-a spus desi continua sa creada acelasi lucru. Dar asta nu o impiedica sa ma iubeasca. Eu i-am zis ca desi o cred o oaie bleaga, o iubesc din tot sufletul si ca as vrea, da, sa nu mai fie oaie nu din egoism dar din prea multa iubire si grija pentru ea. Pana la urma, am inteles ceva ce nu ma asteptam sa reiasa: iubirea e neconditionata, nemotivata si e sincera. Iubirea nu se sfieste sa isi arate goliciunea, nu exista goliciune in iubire. Este asa cum este si se accepta pentru ca este sublima. E sublima ca un dans care uneori se dovedeste si slab, urat si rau. Partile negative nu anuleaza existenta partilor pozitive cu conditia ca le lasi sa vina si alea. Am crezut intotdeauna ca urat fara frumos si bine fara rau, nu exista. Dar m-am inselat. Exista. Exista atunci cand NUMAI acelea ies la iveala. Exista atunci cand nu esti tu insuti. Si, cel mai grav lucru este tocmai faptul ca nimeni nu are vreo obligatie sa fie el insusi cu altcineva. Si atunci cand este el insusi, nu e o dovada de curaj, e doar dovada faptului ca are deplina incredere in cel caruia i se arata. E o deplina imbratisare intr-un dans in care te prinzi din placerea sigurantei ca niciodata acele brate care te strang nu te vor face sa te doara. Si asa, poti darui si primi totul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu