Toata istoria, teoria, incurcatura, cu echilibrul si masura tuturor lucrurilor m-a intrigat mereu.
De unde pana unde trebuie sa fim echilibrati?! Inteleg ca nu e bine sa faci unele excese pentru ca pot deveni daunatoare. Totusi, ideea de echilibru a aparut din nevoia ca individul sa se poata pune de acord si sa nu se calce pe bataturi cu alti indivizi, in societate.
Mie imi place excesul. Ma farmeca. OK, recunosc totusi. Pun frana uneori doar la chestiile pe care, pe moment, nu le pot face sau la ceva ce e clar daunator, nociv: alcool, droguri, grasimi (desi la astea nu e nevoie sa fac efortul de a pune frana, pur si simplu nu m-au atras niciodata, asa ca nu am vreo contributie practica).
Sunt insa multe alte lucruri si aspecte la care, daca ne gandim bine, ajungem la concluzia ca ...bine ca sunt in exces.
Un exemplu ar fi talentul. Este sau nu este talentul, de orice fel, un har? Este har! De ce nu spunem ca cineva are prea mult talent?
Un alt exemplu este iubirea. Este iubirea, vreodata, prea multa? Niciodata nu e de ajuns!
Inteligenta! Exista oameni prea inteligenti? Nu!
Tandretea! Este cineva prea tandru vreodata? Nu !
Exista multe exemple in care, problema excesului acestora nu se pune, in care nu exista masura, asadar nu exista nici ideea de etalon si, deci, echilibru.
In general, tindem sa cantarim si sa masuram ceea ce noi numim "rau", nociv, daunator. Altfel spus, cand ne referim la faptul ca ceva sau cineva e bine sa fie echilibrat, vrem sa spunem ca "raul" ar trebui sa fie macar jumatate. In continuare, intrezarim perspectiva idealului ca acesta sa fie eliminat complet.
Si totusi...raman la ideea ca e mai bine sa fim asa: labili, nesiguri, excesivi, diferiti, imperfecti. Aceasta este frumusetea oamenilor si aceasta este sansa lor de a nu deveni niciodata masini, roboti, automate.
Stiu ca atunci cand iubim cu adevarat, excesiv, iubim dincolo de bine si de rau, de frumos sau urat, dincolo de orice limita, de orice echilibru, de orice norma. Noi, imperfectii oameni suntem capabili sa iubim un alt om printre duiumul de greseli care il inconjoara. Il iubim pentru ca este el si nu altul. Nimeni, niciodata, nu a iubit un om pentru ca este echilibrat. Mai mult, dintre toate, cred ca tocmai dezechilibrul celuilalt ne e drag, ne e cel mai drag. Tendintele, prea putinul si prea multul sunt cele care confera personalitate si individualitate fiecaruia. Ele ne fac, pana la urma, intr-o combinatie ce ii revine fiecaruia, sa nu ne identificam unul in altul dar sa ne completam si sa ne atragem. Ne face sa ne cautam mereu, unul pe altul.
Un echilibru ar trebui sa existe si in iubire. Destui si-au pierdut capul, unii chiar la propriu, din cauza acestui sentiment.
RăspundețiȘtergereEmpatizez cu tine in ceea ce priveste alcoolul, drogurile, grasimile, caci nu am avut niciodata o inclinatie excesiva spre lucrurile care imi fac rau, iar pentru asta ii sunt foarte recunoscatoare propriului corp, hihi :)
RăspundețiȘtergereNu prea as putea folosi expresia ,,iubeste excesiv", caci intr-adevar iubirea nu e niciodata ,,prea multa". Insa, ca sa raman in gama sentimentelor umane, se poate spune ca uneori simtim prea excesiv. Insa pana si asta e mai grav cand simtim prea intens aspecte negative ale realitatii. Foarte rar deranjeaza excesul unei bucurii, excesul unui entuziasm (desi am observat oameni vizibil deranjati cand ceilalti isi manifesta trairile interioare pozitive).
Mai mult, dintre toate, cred ca tocmai dezechilibrul celuilalt ne e drag, ne e cel mai drag. Tendintele, prea putinul si prea multul sunt cele care confera personalitate si individualitate fiecaruia. Ele ne fac, pana la urma, intr-o combinatie ce ii revine fiecaruia, sa nu ne identificam unul in altul dar sa ne completam si sa ne atragem. Ne face sa ne cautam mereu, unul pe altul.
Ce frumos spus, Irs!! Asa-i, le iubim celorlalti dezechilibrele - care nu sunt neaparat un lucru rau, asa cum tindem sa credem, ci sunt amprente personale, combinatii unice, da. E o perspectiva diferita asupra ideii de echilibru, parca am descoperit o micuta comoara citind randurile tale :)
Ceea ce am descoperit eu, de curand, a fost reversul medaliei: trebuie sa imi doresc si sa fiu iubita si sa simt asta. Aia cu "faptul ca nu te iubeste cineva asa cum vrei, nu inseamna ca nu te iubeste deloc", am descoperit ca e o minciuna. In iubire, faptul ca dai iubire, e o bucurie. Pentru mine asa este, adica. Si cand celalalt nu iti ofera asta, inseamna ca nu are bucuria de a da iubire, nu are bucuria iubirii pentru tine. Poate doar greutatea ei. Poate.
RăspundețiȘtergereNu te iubeste, de fapt, deloc.