In cartierul minunat

Era o fata care locuia in cartierul minunat. Aici casele erau « scumpe ». Linistea se plateste mult, foarte mult. Cam toate lucrurile care se gasesc degeaba, cand vrei sa le cumperi, costa mult. Nu stiu de ce. Si mai ales copacii costa, precum si gazonul. Aici stau numai unii. Nu toti, nu oricine. Numai ei! E un fel de taram necalcat  de camioane sau vreo urma de magazin, de muritor, de om de rand, de om care poate plange. E pamantul pe care muritorul oarecare, cu orice fel de nume banal, vine in pelerinaj si se simte stingher. Aici toata lumea se plimba pe jos doar pana la masina, in botine care-si tzipa firma printre alte botine care urla la fel de rasfatzate si isteric.
O fata statea aici, intr-o casa : cu trandafiri, cu pomi fructiferi si cu gazonul taiat perfect drept, fara niciun cusur care sa deranjeze ochiul sau care sa-l incite. Statea printre alte case, la fel de proaspat vopsite, cu garajele la subsol, cu luminile discret ascunse, cu caini uriasi care sa pazeasca bine, cu balansoare superbe si intotdeauna nemiscate, cu verande imense si superbe, inundate de verdeatza de care se ocupau gradinarii, in care niciodata nu statea nimeni, despartite de drumuletze superbe, cu borduri roscate superbe, impecabil finisate, pe care aproape niciodata nu vedeai oamenii plimbandu-se ; doar masinile stralucind intotdeauna, tot superb, scurgandu-se spre garajele de la subsol ; drumuletze pe care doar pisicile animau cu trecerea lor si cu ding-ding ul clopotzeilor curelusele de la gat, cu care proprietarii le impodobeau ca pe orice altceva le apartinea.
In cartierul minunat, iti vine sa iti tii rasuflarea. Era totul atat de bine pus la punct ca te jenai sa rasufli. Ca atunci cand portzi cate o rochie pe corp, perfect facuta pe tine, fara vreo linie sau zara, o rochie din acelea pe care cand le pui, stii ca poti fi oricine, ca poti face orice si ca poti sa ceri orice si ca ti se cuvine. Orice in afara de a manca prea mult, sau a bea prea mult, sau a-ti umfla plamanii cu aerul necesar pentru a izbucni in vreun hohot de ras. Sa nu se umple rochia cumva.
In cartierul minunat, toti vecinii se invita o data pe an – atunci cand se intalnesc intamplator si ca prin minune, pe strada- la cafea, si nu se duc niciodata.
Linistea acestui cartier mai e perturbata sau intregita-cum vede treaba cineva- de cate un cuplu minunat care intr-un moment de criza si in intimitatea casei proprii dar cu geamurile deschise larg, isi reproseaza unul altuia aventurile extraconjugale avute : el la Tokyo, ea in Dubai.
Un moment mai aparte a fost acela in care fiul mai mic al altui cuplu tzipa ca e gay si ca parintzii nu il pot intzelege si ca putzin ii pasa daca stie toata lumea. Fiul mai mare e normal : in fiecare seara tarziu, sta in picioare in fatza ferestrei si da cu putere din cap, ca intr-o criza de epilepsie doar ca pe verticala.  Dupa 5 minute de batzaiala se aseaza calm la PC. Uneori, se aude tatal tzipand la el si spunandu-i ca e bulangiu. Nu il jigneste des si nici mult : doar bulangiu ii zice. Cred ca si el, baiatul, crede ca este bulangiu: nu protesteaza niciodata, e bland si supus. Desi el nu e gay, e ca o fata . Oricum, si daca ar fi gay, e genul ce nu si-ar da seama sau nu ar indrazni sa isi dea seama.
In cartierul minunat exista si babe. Sunt toate smochinite, putin chele si cand se duc la coafor cer sa li se aranjeze parul cat mai umflat posibil. Pentru unii oameni, imposibilul e usor de obtinut. Asa si parul lor, devenea umflat. Dar tot putin ramanea. Sunt tunse la fel, se imbraca la fel, merg la fel si miros a naftalina. Toate, fara gres, ii zic vreunei fete din cartierul minunat cat de mult a crescut. Oricum, e ceva pozitiv pentru ca intre ele cand vorbesc de o a treia baba, zic : « Mai traieste ? ». Regina neincoronata a acestor babe se numeste Fofo si este o mare doamna. Aceasta ajuta persoanele care vin cu rude bolnave,de departe, in orasul in care se afla cartierul minunat, si le gaseste adapost. Desigur, le obliga si pe toate celelalte babe sa participe si acestea nu indraznesc sa o refuze. Asta nu intotdeauna insa. Zilnic se ocupa de cainii altora, de puricii de la pisicii altora si de unde sunt amplasate tomberoanele de gunoi. In orasul minunat nimeni nu doreste sa vada macar, un asa obiect oribil, odios.
Doamna Fofo e cea mai pornita impotriva acestor mizerii. De aceea, filipineza ei lasa sacul de gunoi pe langa tomberon pentru ca nu vrea sa il atinga. Celelalte menajere sunt din Rusia, ori filipinezele e stiut ca sunt mai sus in rang, asa ca nu are cine sa ii faca observatie. Nici o rusoaica nu indrazneste.
De asemenea, doamna Fofo isi supravegheaza cumparaturile personal si este mai practica. La cumparaturi se duce si ea, mergand pe jos, cu pantalonii cu flori, cu pantofii cu toc si cu filipineza la bratz, bine ancorata pentru ca o deranjeaza pantofii.
Dupa ce se intorc de la cumparaturi, filipineza aranjeaza lucrurile si dna. Fofo da indicatzii. Apoi filipineza intinde hainele. Dintr-un motiv nestiut, dna. Fofo vrea ca filipineza sa ii intinda chilotzii numai prinzandu-i cu carligele de la elastic si nu din alta parte. Mereu cere asta in mod specific, toata lumea stie, nu glumesc. Si tot toata lumea ii cunoaste chilotii si daca nu sunt intinsi, parca ceva lipseste din peisaj. Pe timp de vara sunt chiar buni caci sperie mustele si cand sunt umezi, produc racoare cand adie. Chilotzii dnei Fofo sunt toti albi, extrem de mari, inexplicabil de mari chiar, ca si cum dna Fofo ar purta altzi chilotzi absorbantzi pe dedesubt. Chilotzii dnei Fofo nu au nimic indecent. Sunt asa de austeri si de albi incat o fata din cartierul minunat, ii priveste uneori din gradina,  ca pe un steag al Inchizitiei, falfaind ostentativ si sfidator.
           Fata din cartierul minunat iese uneori in gradina noaptea si merge descultza vara, prin  gazonul perfect tuns in care mai cade cate o migdala coapta. Atunci il vede si pe baiatul care nu e gay sau care nu stie ca e gay, dand din cap timp de 5 minute. Din casa dnei Fofo se aude pendula care bate la fiecare ora, ca un clopot de biserica care vrea sa nu te lase sa dormi, sau sa visezi, sau sa respiri in voie mai mult de o ora. Observa pisicile stufoase care ascunse de lumina zilei, se dedau la nebunii si-si permit, doar ele, sa fie doar niste jigodii mici si jucause, alergandu-se, vanand, iubindu-se rareori caci sunt cam toate castrate.
In cartierul minunat, doar baiatul dnei. Fofo isi aduce iubitele acasa, in fiecare noapte alta, urland uneori ca pisicile, facandu-le concurentza. Toate iubitele acestui baiat seamana intre ele, nu sunt frumoase caci nici el nu este, dar nici urate, niciuna nu e grasa si parca toate sunt mute, niciodata nu vorbesc. Urla doar, uneori. Uneori urletul coincide cu pendula. Se gandeste fata din cartierul minunat ca poate baiatul ala sters, cu multe iubite, din casa in spatele careia flutura chilotii albi inchizitorii ai mamei sale, chiar asta vrea, sa potriveasca fetele cu ceasul : sa sune la aceeasi ora. Se asteapta uneori sa miorlaie chiar si pisicile la unison cu ceasul, cu fetele acelea.
In cartierul minunat gardurile sunt inalte, groase, ca fortaretzele care se tem de asediu. Si parca toate sunt de sticla. Se vede totul, se aude totul, e evident totul, dintr-o ochire. Nu ai decat sa astepti, sa traiesti acolo si oricat te-ai chinui sa nu observi, vezi clar, luminat cu generozitate de imposibilitatea oamenilor sa se ascunda pe ei insisi sau sa-i ascunda pe altii de ochii altora. Ca sa treci neobservat in cartierul minunat, e simplu insa : te strecori pe strada, la lumina zilei, impreuna cu « turistii » rari, veniti din alte cartiere, in pelerinaj, pentru a face plimbari pe jos « aici ». Tragi sapca pe frunte, ochelarii de soare la ochi si te prefaci ca privesti in stanga si-n dreapta admirativ.
A doua zi, dna. Fofo i-a spus fetei ca a vazut o alta fata care ii semana extraordinar de bine la silueta, dar ca nu era ea, era alta, prost imbracata.
Doamna Fofo stie intotdeauna ce se intampla si intotdeauna spune ce gandeste.