Elementul meu este, categoric, apa. Nu numai ca ma simt bine in apa dar ma simt altfel si e un mediu pe care il pot intelege si, mai ales, in care ma pot orienta.
Toti incercam sa experimentam senzatii, sa atingem niste limite, sa ne regasim sau sa ne descoperim si sa ne completam in anumite actiuni si, cel mai greu, in anumiti oameni. Din punctul meu de vedere, oamenii sunt ca apa.
In cazul scufundarilor ceva va soca pe oricine. Acel ceva este faptul ca nu te poti orienta in apa. Nu ai punct de reper. Poti merge pana hat, in larg, crezand ca mergi spre mal. Susul e ca josul, mai ales in cazul marilor Mediterana, Egee sau Ionica, care sunt limpezi. In Marea Neagra si Marea Nordului nici macar nu am intrat decat cu picioarele. Ideea sa intru intr-o mare in care nu pot sa vad, nu pot sa o gust si sa o cunosc, nu m-a atras. Dar am ascultat-o si canta dar nu la fel de tandru.
Asadar, odata scufundat, nu stii incotro sa te duci. Si te vei tot duce... Concomitent, in urechi ai, ca o vraja, sunetul marii. Nisipul "suna" intr-un fosnit curgator, bland, fara oprire. Nu stiu cati cunosc sunetul marii dar este ceva ce trebuie auzit neaparat. Este o muzica, chiar este o muzica. Si are acelasi efect ca si adancul: te pierde. Te imblanzaste, te adoarme, iti amorteste simturile si tu te tot duci...departe, fara sa mai poti gandi ce faci. Dimensiuni nu exista si nici departari. Totul se dilata. Este un exercitiu extrem de a te cunoaste pe tine insuti. Adancimea se vede prin intuitie, este ca o gaura neagra, fara fund, deasupra careia stai plutind, de care te poti apropia, pe care o poti privi in ochi. Cand spun adancimi, ma refer doar la adancimi de Km. La ce adancime poti rezista sa te scufunzi este cu totul altceva. Depinde de foarte multi factori, unul dintre acestia fiind presiunea apei care cu cat mai adanc te afli, cu atat e mai mare. Si, desigur, curentii pe care trebuie sa ii simti imediat cum incep, altfel risti sa ai surprize.
Am descoperit si in Calabria, ceea ce numai in Marea Ionica am mai vazut: diferente uriase de adancimi. Adica vreo 100 m de la plaja, apa incepe sa se adanceasca. Dupa asta insa, incepe haul, abisul. Brusc, adancimea se masoara in Km. Diferenta este atat de brusca pentru ca relieful acestor coaste si al fundului marii s-a produs in urma unor puternice cutremure.
Ei bine, sa te vezi apropiindu-te de suprafata de deasupra abisului, este o senzatie! O frica si un magnetism paralizant. Eu una, nu pot decat sa ma duc deasupra, vreau sa plutesc peste frica aceea. Cel mai greu insa, este sa privesti haul intrand sub apa, scufundandu-te. Instinctul se lupta cu curiozitatea in asa hal, incat inima-ti bate pana cand nu mai auzi marea. Iti auzi doar sufletul urland ingrozit. E atat de deplin, de urias totul, ca simti cum nu mai ti-e frica tocmai pentru ca frica e tot ceea ce simti.
Si iara te pierzi, nu stii cat de adanc te afli, daca te duci spre larg sau spre tarm, la dreapta sau la stanga, in sus sau in jos. Este un superb moment de debusolare totala iar efectul l-as compara cu unul psihedelic. TOTUL devine altfel si altceva. Chiar acum, stau si scriu toate lucrurile astea, aici, pentru ca nu am cum sa discut despre asta cu cineva care nu stie despre ce e vorba, fata in fata. Ar considera ca sunt nebuna, ca exagerez...in timp ce eu doar inca nu pot sa descriu la adevarata dimensiune, totul.
Foarte multi oameni sustin ca le-ar placea sa zboare. Scufundarile seamana foarte mult cu zborul. Intr-un fel, sunt acelasi lucru. Sa inaintezi asa...neatingand, de fapt, nimic, e absolut eliberator. Corpul nu mai are greutate, tot ceea ce trebuie sa faci este sa stabilesti directia in care doresti sa te deplasezi, atat.
Diferentele de temperatura ale curentilor, in apa, sunt, iarasi, o sursa de senzatii. Tot ceea ce simti depinde foarte mult de ritmul in care se succede temperatura apei.
Si, la urma am lasat cazul in care te mai scufunzi cu cineva. Este mediul in care tot ceea ce ai invatat despre comunicare, se reinventeaza. Oricum ai fost dresat, educat, obisnuit sa comunici, se pierde. In apa, gesturile semnifica altceva si altfel. Greutatea de a le face confera o alta valoare. Simplitatea lor, plasticitatea, succesiunea, totul este nou. In ele, sentimentele se ascund cu o forta nebanuita. In apa nu ai timp de sentimente, tocmai de aceea un singur gest care exprima un sentiment, valoreaza cat zeci de mii de cuvinte rostite. Cuvinte care fara suportul faptei, sunt si raman goale.
In apa, exista demnitate si stringenta in tot. Gravitatea situatiei o impune. Faptul ca nu ai timp de aiureli, face totul mult mai adevarat. Iti dai seama cum ar trebui sa se exprime oamenii. Exista o sinceritate in apa: adevarul lui "trebuie sa respir" si splendoarea lui "asta e o frumusete doar de mine stiuta".
Dupa cateva ore bune de scufundare, urechile raman infundate, surde la orice zgomot pe uscat. Cantecul marii continua inca vreo 2 ore sa va incante urechile. Aude cineva acelasi susur. Ritmul miscarilor e incet, scufundatorul continua sa se simta si sa se miste armonios, bland, ca o plutire. Ochii se lovesc de toate reperele ce le intalneste.
Cea mai frumoasa este oboseala. Este ca si cum ai facut dragoste indelung si savurand totul.
Te simti satisfacut pentru ca, de fapt, ai ajuns sa ai un schimb de energie cu natura, cu Universul. Te-ai pierdut, te-ai regasit. Ai o lume a ta. Stii cine esti in deplina-ti singuratate.
Conform zodiei, as fi semn de foc. Stiu ca ma caracterizeaza, nu pentru ca as crede in zodii, ci pentru ca ma simt asa. La bunici, urmaream fascinata flacarile, cand facea bunicul focul, ma asezam hipnotizata langa el si urmaream cum materia toata e redusa la nimic, cum ceea ce candva a fost un lemn, cu ajutorul focului, reintra in ciclul naturii, dar sub o alta forma. Mai apoi, obsesia pentru focurile de tabara. Joc de lumina, caldura si culoare. Asa vreau sa traiesc, sa ,,consum" toate momentele din viata.
RăspundețiȘtergereCu toate astea, in apa ma simt cel mai bine. Poate e elementul care imi tempereaza agitatia si focul launtric. Ma echilibreaza, exact asa ma simt in apa... echilibrata, calma. Simt o bucurie nedeslusita! Prietenul meu s-a minunat vara asta, caci aflandu-ma in apa, printre valuri, radeam. Pur si simplu, simt o bucurie atat de mare, incat rad. Si mi-a spus, el, ca rad foarte natural, ca atunci cand ma ghidila, un ras spontan. Sa nu iti imaginezi ca radeam isteric :)) Nu stiu cum sa explic, e pur si simplu o manifestare sincera a bucuriei interioare.
Si totusi, nu stiu sa inot... Nu in sensul clasic. Eu pot doar sa plutesc pe spate, sa ma las purtata de valuri (e absolut minunat, nici nu pot explica senzatia in cuvinte), sa inchid ochii, sa imi scufund urechile in apa, sa aud doar marea... E minunat!
As vrea sa experimentez scufundarile... Dar nu suport nici sa imi intre apa in ochi :( Poate e si chestie de obisnuinta.
Ai descris atat de frumos relatia ta cu apa!