Zbor deasupra unui cuib de cuci

... si tocmai cand Mnemosyne mi-a zis ca sunt simpatica, si tocmai dupa cateva articole vesele, trebuie sa il scriu pe acesta.
Ma tem cumplit de ridicol, de patetic, de caraghios, de tot ceea ce ma poate face sa devin "de rasul lumii", sa devin tocmai ceea ce mie-mi displace mai tare. Este adevarat ca nu intotdeauna reusesc, dar e adevarat si ca intotdeauna incerc sa reusesc sa o fac. E o chestie de care nici macar anonimatul relativ pe care mi l-ar putea oferi acest blog, nu ma poate ajuta sa scap.
Am scris candva un articol, Drumul la sublim trece prin ridicol? .
Da, sa stiti ca trece.
Nu e nevoie sa cititi neaparat articolul dar voi reda aici, cum l-am incheiat: "...Si tot candva, noi va trebui sa ne surpam idolii, sa ne renegam eroii, sa ne despuiem de corvoade, sa incetam a mai crede ca putem fi doar ceea ce de cateva zeci de mii de ani suntem.
Avem nevoie de putere nu pentru a deveni supraoameni ci pentru a recunoaste ca NU VREM sa fim."
Trebuie sa recunosc ca nu sunt supraom, nu vreau sa fiu supraom si nu MAI vreau sa incerc a fi.
Nu vreau sa ma mai iau de piept cu Dumnezeu, cu destinul, cu viata, cu greutatile, cu provocarile, cu oamenii, cu mine insami...cu nimic. Nu e vorba ca m-am resemnat, asta e culmea si asta ma mira.
De ceva timp insa, am invatat ce inseamna sa te lasi a fi tu insuti in cel mai profund, dezinteresat si fara canoane fel: sa fii ridicol, sa fii uracios, sa fii egoist... daca asa simti in momentul acela.
Intotdeauna m-am ghidat dupa anume precepte fara sa vreau, fara sa aleg, efectiv... " nu ma lasa inima" sa fac altfel. Si am gresit. Nu, nu am fost eu insami pentru simplul motiv ca in toate alea, eu nu eram deloc! Toaaaaaaaaata lumea era -dar toata, uneori unii care nici n-aveau mare legatura cu mine-, eu nu. Toata lumea avea ceva de zis, avea o nevoie, avea o lipsa, avea o pretentie. Eu nu aveam. Adica aveam si eu, ca si eu sunt om dar nu mi-o revendicam niciodata. Dorinta inconstienta de a fi supraom, m-a facut sa tac, sa nu exprim nimic, sa consider ca toate nevoile mele vor fi satisfacute prin dragostea celuilalt, prin daruri ce-mi vor fi facute din iubire. Cu mana pe inima recunosc ca exista aici o naivitate care ma urmareste ca o pacoste, ca raia dar si de o totala lipsa de creier. Nu de buna faceam ce am zis mai sus, dar de proasta si de infatuata.
De ceva timp insa, am invatat valoarea verbului A REVENDICA. Si valoarea verbului A PRIMI.
De cand ma stiu, nu am putut sa fac diferenta intre ideal si posibil. Este ca si cum ai incurca perfectiunea, cu cel mai bun posibilul si sublimul, cu ridicolul.
Ca sa ai parte de ceva bun, nu trebuie ca tu insuti sa fii bun. Conditia necesara nu este sa meriti.
Ca sa ai parte de ceva bun, trebuie sa ceri ce e mai bun. Asta e prima conditite. Si, deseori, unica.
Asadar, daca vrei ceva: revendica, cere, ia sau fa !
Eu am stat ca plaosnita si am considerat ca voi primi...pentru ca merit! - Prim semn de ridicol pur si simplu, pentru ca era semn de rasfat si ingamfare dementa din partea mea. Si acum, mi-e jena de mine insami -

Si sa nu creada careva ca tot lantul asta de Satori mi-a venit in vis. E drept ca m-am luminat intr-o clipa, dar procesul a fost provocat. Cineva care poate ca nu ma iubeste, poate ca nu ma adora, dar care, in toata tevatura, a avut intelepciunea sa realizeze in locul meu faptul ca eu, ACOLO, exist, m-a fortat sa o fac.
In afara idealurilor, a vorbelor de duh, a generozitatii cretine si a peretilor plini de cai verzi aiuriti, mi-am dat seama unde incepe viata.

In ultimul timp, primeam repetat o replica, spusa in exact topica asta: "... lasa toate astea, spune-mi ce vrei. Tu."
Si stiti de ce?
Cand ma intreba ce vreau, eu raspundeam cu ce ar trebui sa vreau, nu cu ce doream cu adevarat. De cand ma stiu, asta am facut.
Dar acum, ceea ce doream- Eu! - ...se implinea. Ca sa ajunga MariaMea la realitate, cineva a trebuit sa insceneze o intreaga piesa de teatru!
In perioada aceasta m-am simtit ca un copil de gradinita. Si nu, nu realizam ce se intampla. Eu tot pe calea devenirii supraom ma credeam. Pentru cat de isteatza ma cred, imi dau seama, in ultimul timp, ca nu realizez rusinos de cam prea multe lucruri.
In vara am facut o chestie magareasca. Si e timpul sa afle si omul cu teatrul de mai sus, cu " ce vrei. Tu." si care calca-n strachini uneori, omul cu care vorbesc la telefon, crezand ca e in alta tara, pentru ca dupa jumate de ora sa ma trezesc cu el la usa, pe neasteptate si sa-mi spuna: "la 16:00 ai randez-vous. Nu stii de el pentru ca eu ti l-am stabilit, asa ca mergem impreuna".
In vara asta, deci, in vacanta, daca tot imi zicea ca "...lasa astea, spune-mi ce vrei. Tu.", m-am pus, ca sa zic asa, pe vrut. Si am vrut multe. Stiu ca nu mi-a luat-o in nume de rau dar pentru mine, a fost un teren propice cu vrutul. Vreau sa stie sigur ca era un fel de gluma, de exercitiu, absolut dezinteresat. Fie, era o chestie prosteasca dar m-a ajutat mult.
Un spartan zgarcit la vorbe si in declaratii, cel mai ermetic om din cati exista, taciturn, ciufut, retras, laconic, omul care nu cunoaste decat verbul "a face", cel caruia i-am pus pe tapet cele mai ingrozitoare auspicii, cel care-si bate joc de maretia artei, omul caruia am refuzat sa ii promit orice, caruia nu am aproape nimic de dat, a avut subtilitatea sa imi ofere o masca. Si eu am descoperit adevarul.
Adevarul este ca idealurile nu sunt asa de minunate. Ele vor exista. Dar ele nu exista.
Adevarul este ca atunci cand iubesti pe cineva, trebuie sa si faptuiesti iubirea.
Adevarul este ca uneori, exista fapte care poate nu-s determinate de iubire, de iubirea aia nebuna, dar ele nu sunt irelevante sau lipsite de valoare. Tocmai aceste gesturi conteaza. Ele sunt viata. Nu idealurile.
Adevarul este ca fericirea vine rar, dar poti fi un om implinit si fara a fi fericit. Sa nu fii fericit, nu inseamna a fi nefericit. Nefericirea este cu totul altceva. Si cine nu intelege asta, inseamna ca nu a fost niciodata fericit.
Da, cred ca exista si oameni fericiti. As vrea sa fiu un om dintre dintre acestia dar nu pot. Si am invatat ca fericirea nu se vaneaza, nu se alearga dupa fericire tot asa cum nu se alearga dupa ideal.

Acum, ca am atins ridicolul prin acest articol, nu ma simt bine, e drept. Dar nu ma simt nici rau.
Oamenii pot fi ridicoli. Oamenii sunt ridicoli, uneori, oricum, orice sa faca.
Oamenii pot fi fragili. Si se intampla uneori ca cei ce iti spun ca te iubesc mai mult, sa te striveasca pentru ca in ciuda dragostei lor, nu isi dau seama cat de fragil esti.
Si mai exista si oameni care iti spun, tocmai, ca nu e vorba de iubire, dar ca sunt constienti de fragilitatea ta.
Acestia sunt oamenii care iti ofera o masca si te lasa sa spui tot adevarul. Acestia sunt oamenii care vor sa fie cu tine. Nu cu altcineva.