Legat de maini si de picioare

Toti ajungem in momentul acela in care ne simtim neputinciosi, legati de maini si de picioare, fara posibilitatea de a face ceva, de a interveni, de a actiona. Fara drept de apel. Traiesc o astfel de chestie, altfel nu mai scriam de ea.
Acum...sa-mi insir eu povestea personala nu ar avea vreo relevanta, nu asta intereseaza pe cineva.
Dar traiesc neputinta, da. Si am avut semne, trebuia sa ma gandesc, trebuia sa ma gandesc de mai inainte. Destinul in care nu cred, imi facea cu degetul.

Pe aici, prin Atena, verile sunt ucigatoare. Caldura iti arde plamanii, iti usuca ochii, pe la ora 9 dimineata deja te moleseste arsita.
Ma intorceam intr-o dimineata din aceasta de undeva si am observat la radacina unui copac ceva miscandu-se. Erau ca un fel de omizi mari, pe o foaie de hartie alba, impecabila. Se scarmau asa, ca omizile. Apropiindu-ma, am realizat cu stupoare ca erau niste pisoi tocmai nascuti, umezi inca si deshidratati.
Intotdeauna incerc sa salvez animalute, mai ales pisoi. Sunt demna de mistouri chiar, pentru cate animale -in special pisici- incerc sa ingrijesc si despre povestile mele cu matzii, cu anunturile prin ziare pentru a le plasa la familii si cu panourile pe la pet-shops. Chiar si pisoii lasati de mame sa moara singuri (matele simt care pisoi au probleme de sanatate si ii lasa singuri, sa moara), eu ii adun. Stiu ca pisicile fac acest lucru pentru a-si salva ceilalti pui si pentru ca asa, matzisorii bolnavi vor muri mai repede.
Eu ii adun, ii hranesc cu biberonul si in afara de unul, mi-au trait toti si acum sunt sanatosi si rasfatati pe la cate cineva.
Deci tocmai eu, sfanta salvatoare a matilor, in fata nou nascutilor astora, nu stiam ce sa fac. Erau prea mici pentru a fi salvati. Mult prea mici. Era imposibil sa ii salvez, nu aveam ce face. I-am lasat acolo, sa moara mai repede, sa sufere mai putin.
Si nu stiu, nu stiu nici acum ce fel de inima are omul care poate arunca in drum acelea mici fiinte, stiind ca vor muri in arsita. Daca eu eram cu adevarat curajoasa, ii storcoseam cu pantofii. Calcam pe ei si mureau usor, repede, fara durere. Dar nu am avut asa curaj. N-am fost atat de generoasa.

Peste cateva zile, motanul meu Buzz-Buzz, in timp ce eu ieseam pe la usa din bucatarie in curte, seara tarziu, pe intuneric, s-a impiedicat de picioarele mele.
Am simtit ceva zbatandu-se si, concentrandu-ma sa vad ce e (eu am orbul gainilor, nu vad deloc in intuneric), mi-am dat seama ca prinsese un porumbel. Am incercat sa alerg dupa motan, care parca turbase, pentru a elibera pasarea. Dar asa, in intuneric, nevazand nimic si cu motanul turbat, nu am putut sa il prind. Mai tarziu am intrat in casa si m-am bagat in pat. N-am putut sa dorm toata noaptea cu gandul la ce tragea saracul porumbel. Am regretat mai ales ca, totusi, la un moment dat, reusisem sa pun mana pe motan si mai bine pocneam porumbelul in cap, sa moara mai usor. Dar iarasi, nu am facut-o. Nu am avut asa curaj. Nu am fost atat de generoasa.

Sunt doua exemple in care am stat asa, legata de maini si de picioare, perplexa, neputincioasa. Tot zbuciumul din sufletul meu, de atunci si de acum, nu inseamna nimic.
In fata chinului, trebuie sa fim mai decisi, mai energici, mai deschisi la minte. Chinul acesta degeaba, cruzimea, atrocitatea durerii,  trebuiesc oprite, uneori si prin moartea chinuitului. Dar cine-si asuma responsabilitatea sa devina ucigas? Cine e atat de puternic incat sa ucida pentru a intrerupe chinul?

Pana la urma, mai rau decat moartea, e chinul.