duminică, 24 aprilie 2011

Noroc si sanatate! Sa mai ciocnim unu'! ...dar de ce ciocnim?


De cei trei prieteni ai mei, de cand eram mica, am mai amintit undeva. De faptul ca ne jucam de-a spiridusii si indienii, am zis. Ce nu am spus inca, e ca in zilele ploioase de toamna-iarna ne adunam pe la casa cate unuia dintre noi si ne jucam acolo. Atunci cand venea randul casei mele sa devina loc de joaca, imi supuneam amicii la o chestie... Mereu ma temeam ca nu le va place si mereu ma uimeau cum se sclifoseau bravii indieni mai ceva ca mine. Aveam un set de cescute, farfuriute, ceainic si alte ustensile de jucarie, din portelan. Desigur, eu ii serveam de fiecare data si beam toti apa din cescute pana ne umflam ca broastele si se producea scandal pentru WC. Indienii fiorosi din timpul verii, se transformau complet atunci cand intrau in camera mea cu cuverturi si perdele cu flori, cu papusi si alte brizbrizuri (unul se admira tot timpul in oglinda pentru ca el nu avea oglinda in care sa se vada intreg). Paseau sfios, putin incurcati si se uitau curiosi in jur de parca se temeau sa nu calce pe oua. Momentul acesta penibil si calm se incheia subit in momentul in care scoteam cescutele. Le placea sa se joace cu ele, se animau pe loc si parca la vederea lor, stiau clar ce au de facut. Jocul debuta intotdeauna cu mine, pe post de gazda, sa torn cu ceainicul ala minuscul care trebuia umplut de 10 ori ca sa ajunga la toate cescutele. Ca prima reactie, toti trei beau frumos, gentil, tuguindu-ne buzele si atenti sa nu varsam vreo picatura din pretioasa apa chioara. Dar adevaratul joc se incingea odata cu primul "hai noroc". Si sa vedeti acolo ce de apa mai beam, ce ne mai veseleam si ce ne mai uram! Ne placea noua sa ciocnim!
Si asa, am ajuns la adevarata intrebare.
De unde provine si de ce exista acest obicei al ciocnitului paharelor?
Acest obicei isi trage radacinile din timpul Evului Mediu. La acea vreme insa, carafele sau pocalele nu erau ciocnite pur si simplu, gentil, asa cum obisnuim noi. Ele erau lovite cu putere, astfel incat din continutul pocalelor sa se reverse si, mai ales, sa sara in paharul celui cu care se ciocnea. Se facea, deci, un schimb de vin. Un prieten...bea putin si din vinul celuilalt prieten... toti facand un schimb de licori.
Scopul acestui gest nu era nicidecum unul de natura nobila sau simbolica. Era un gest de un pragmatism si realism uimitor. Astfel amestecat vinul, erau siguri ca gazda nu ar fi incercat sa ucida, prin otravire, pe unul din invitati. De altfel, gazda bea impreuna cu invitatii si ciocnea si ea: ar fi fost in pericol sa se otraveasca. De asemenea, daca unul dintre invitati ar fi vrut sa otraveasca pe altul, ritualul ciocnitului pocalelor si al amestecarii bauturilor facea imposibila o astfel de tentativa, chiar si mana criminala fiind obligata sa ciocneasca.
Gestul era imposibil de evitat dat fiind ca un astfel de refuz ar fi echivalat cu intentia de a nu dori amestecarea vinului si, deci, cu banuiala ca ascunde vreun plan criminal.
Un gest tactic extrem de util, foarte ingenios si strabunic al unui gest pe care cu placere, cred eu, il facem toti acum: cin cin !!! Si un Paste fericit !



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu