Muntele Athos, mai mult decat pare a fi (I)

Despre Muntele Athos se vorbeste mult si se cunoaste putin.
In ceea ce priveste perioada precrestina, ba chiar cu mult inainte de anul 0, se cunoaste cu atat mai putin. Cu toate acestea, exista uenle informatii precise si deosebit de valoroase. Desi deosebit de pretioase si reale, ele nu sunt, insa, pomenite aproape deloc, ca si cum nu ar exista sau ca si cum ar umbri maretia ortodoxa de la Athos.
Din punct de vedere geografic si administrativ, Muntele Athos se afla situat in Peninsula Halkidiki, in N-E Greciei (peninsula are forma unei palme cu trei degete intinse). Athos ocupa "degetul" de sus care intra in mare cam 60 de Km. are o spuprafata de 332,5 Km si in prezent este un stat autonom si exclusiv monahal, dispune de capitala (Karyes) si numara 20 de manastiri si nenumarate schituri.
Informatiile ce ar putea constitui o istorie a acestui punct geografic exista, asa cum am mai spus, dar ele se afla impartite in mai multe categorii (mitologie, tratate de istorie, povestiri, tratate de geografie). Vorbesc de perioada in care Muntele Athos exista, desigur, dar nu devenise inca ceea ce este acum. In articolul acesta am decis ca voi incepe de acolo de unde pentru prima oara numele sau a fost pomenit si ca voi scrie acele evenimente mai putin cunoscute.
Mai intai de toate, trebuie stabilit de unde isi are numele.
Ca mai mereu, mitologia greaca ne ajuta in acest sens. Conform acesteia, numele i se leaga de lupta dintre titani si zeii Olimpului. Conducatorul titanilor, gigantul Athonas a smuls o stanca uriasa - un munte intreg, pe care l-a aruncat inspre Poseidon pentru a-l ucide. A ratat insa lovitura, stanca s-a pravalit in mare si, acolo unde a cazut, s-a format Muntele Athos. Asadar numele de Athos (sau Athon, mai vechi), provine de la numele titanului Athonas, este o prescurtare a acestuia.
In continuare, tot din mitologia greaca, ne provine un alt mit in care este descrisa dragostea lui Apollon pentru Dafni, fiica regelui din Arkadia. Dafni, dorind a ramane virgina si stiind ca e greu sa scape de dorinta unui zeu, s-a refugiat in portul de la Athos, caruia i-a si dat numele.
Herodot spune: " Maretul Athos este un munte inalt si renumit, in mijlocul naturii, locuit de oameni in orasele: Dion, Thyssos, Kleone, Akrathi, Haradria, Paleorion, Sami, Olofyxos, Apollonia, Ouranoupolis." Asadar Athos era si renumit, si maret inca de pe atunci. Unele dintre aceste denumiri exista pana si astazi. De exemplu, din Ouranoupolis (Orasul Cerului) se pleaca pentru a ajunge pe teritoriul exclusiv monahal de la Athos.
Exista un anumit nume legat de istoria acestui munte, este numele unui celebru oras considerat candva a fi doar un mit: Troia. Muntele Athos este situat in zona in care Troia isi exercita influenta. Odata cu caderea sa si incheierea razboiului troian (1184 i.d.C), regiuni intregi din apropierea Troiei, pana in Peninsula Halkidiki, unde se afla si Muntele Athos, au fost abandonate de locuitorii acestora si au ramas pustii. Trei orase cu initiativa: Erethria, Halki (in prezent Halkida) si Andros, decid sa ia situatia in propriile maini si sa repopuleze Peninsula Halkidiki, inclusiv "degetul" cu Muntele Athos. Faptele sunt consemnate de Thoukididis IV 109, Stravon X 8 VIII 31 si mai tarziu de Stefanos Bizantinul, Opere, pg. 685.
Cei mai vechi locuitori ai acestor locuri se numeau halkizi si pelasgi (Stravon VII 35).
Exista, de asemenea, marturii a doua evenimente ce au avut loc si care sunt consemnate istoric: in 492 i.d.C, generalul persan Mardon a pornit o campanie de razboi impotriva Atenei si a Eretriei. Inainte de a ajunge acolo insa, si-a lovit flota in stancile de la Nimfeo, unde s-au scufundat 300 de corabii impreuna cu 20.000 de soldati.
In anul 401 i.d.C, 50 de corabii spartane conduse de generalul Epikleas, s-au scufundat izbindu-se de aceleasi stanci de langa Athos (ambele evenimente sunt consemnate de Diodoros Sicilianul-Istorie-XIII 41, 1-3).
In anul 481, se intregeste construirea canalului de la Athos de catre regele Xerxes al persilor. Canalul a fost construit in scopul evitarii repetarii unui nou naufragiu, precum cel din 492 i.d.C. Durata contructiilor a fost de trei ani si faptul este consemnat de Herodot, VII 22 - Stravon, VII 35 - Aililios si Panathinaikos, 120-122 si 126-128.
De asemenea, aflam ca Athos detinea un rol foarte important in Antichitate, fiind dedicat lui Zeus (Dias) (Eschil, Agamemnon, 282). Mai mult chiar, este amintit cu denumirea de "isihios" care inseamna curat, nevinovat, inocent.
Caracterul aceasta este intarit si de Herodot:" In varful sau nu paseau decat zeii in trecerea lor dintr-un taram intr-altul". E poate bine de precizat aici ca mai este numit si azi ca "avathon", adica "necalcatul, virginul". Este foarte posibil ca aceasta denumire sa se fi pastrat de pe atunci, continuitatea limbii elene permitand foarte bine acest lucru.
Atat Herodot, cat si Eschil, au amintit de puterea Muntelui Athos de a profeti schimbari cosmogonice. Mai mult decat atat, Eschil spune clar ca la Athos s-a prevazut caderea Troiei.
Asadar, caracterul religios al acestui munte apare inca din cele mai vechi timpuri.
Toate datele mai sus mentionate sunt cunoscute, cercetate, pastrate chiar, de insisi calugarii de la Sfantul Munte. Si odata ajunsi in acest punct, as vrea sa ne aplecam si asupra acestei teme, si anume a modului in care acestia au privit trecutul acestor locuri si cum s-au comportat fata de acestea. Doresc a-l mentiona neaparat pentru ca desi exemplar, nu este cunoscut aproape deloc.

Inainte de a trece la descrierea acestei atitudini, as vrea sa amintesc, pentru a-mi indeplini datoria, ceea ce este cel mai cunoscut ca simbolism despre ortodoxul Munte Athos.
Exista un mit care caracterizeaza, se afla si este adoptat de calugarii rusi (si EXCLUSIV de acestia, in ciuda faptului ca aceasta versiune este generalizata, ca si cum ar fi adoptat-o toata comunitatea de sihastri de la Athos, fapt inexact), cu mult mai nou decat miturile anterioare din introducere, desigur, care spune ca pe aceste locuri,  si-a gasit refugiu Maica Domnului, in calatoria pe care aceasta o intreprindea impreuna cu Ioan Evanghelistul spre Cipru. Se iscase o teribila furtuna si astfel, Maica Domnului a fost nevoita sa astepte limpezirea vremii. In cursul asteptarii sale, in timp ce admira superba natura a locurilor, a auzit un glas din cer care a spus: "Fie ca locul acesta sa fie ales ca o gradina a Paradisului in care sa-si gaseasca salvarea toti cei ce doresc a fi salvati". Precizez ca aici nu se face vreo referire cum ca nu sunt permise femeile sau ca numai barbatii pot cauta salvarea acolo. Cu toate acestea, Muntele Athos a devenit "gradina Maicii Domnului", asa cum mai este numit si pe el nu calca picior de femeie, este interzisa cu desavarsire intrarea femeilor la Athos. Din motive practice, cred ca este de inteles motivul, totusi.
Revenind insa la atitudinea calugarilor de la Athos (inca de la inceput) fata de trecutul acestor locuri, trebuie mentionat ca actualul sau caracter a debutat odata cu sosirea Apostolului Pavel. Sosirea acestuia marcheaza momentul in care putem vorbi deja de continuitatea cu caracter crestin ortodox pe care acest maret munte o va avea.
Primul mentionat ca fiind stabilit aici a fost Sf. Petru Athonitis. Este vorba de un ascet care a trait aici timp de 53 de ani, fara a intalni vreun alt om. Dupa moartea sa, incredibila, totala asceza in care a trait, i-a devenit faimoasa si a constituit un exemplu demn de urmat si pentru alti asceti. Chiar din Palestina au inceput sa soseasca aici calugari refugiati si izgoniti de invazia musulmana de pe plaiurile lor. Astfel se explica unele denumiri palestiniene de la Athos.

Toti acestia au pus bazele vietii monahale ce va sa fie la Athos.

In anul 843 va fi acceptat caracterul exclusiv religios de la Athos si pentru prima oara este mentionat si recunoscut ca "Muntele Sfant". Asadar, recunoasterea sfinteniei acetui munte nu are de-a face cu trecerea Maicii Domnului pe acolo (de altfel, trecerea sa este mentionata numai de calugarii rusi, nu si de tot restul care desi nu neaga, pastreaza o rezerva tacita) dar caracterul de "sfant" se refera la modul de viata al acestor calugari dedicati trup si suflet credintei si rugaciunii.

Desigur, odata ajunsi aici, calugarii au gasit constructii antice deja existente.

Uimitoare, admirabila si niciodata relatata este atitudinea pe care acesti oameni dedicati trup si suflet credintei crestine ortodoxe au adoptat-o fata de aceste vestigii.

As vrea sa citez cateva dintre cele consemnate in scris de unii calugari si stareti:

Theologos de la Manastirea Iviros din Muntele Athos

"Traditia crestina ortodoxa nu respinge si nu are de ce renega deja existenta educatie si cunoastere antica."

Acestea au fost scrise cu referire la uimirea exprimata de cineva cum ca numai la Manastirea Iviris exista 185 de texte referitoare la Antichitate, dintre care 35 sunt lucrari aristotelice.

De asemenea, intrebat despre lucrarile lui Pindar, aflate in aceeasi manastire:

Staretul Vasilios de la Manastirea Iviros din Muntele Athos:

"Demn de mirare nu este cum de se afla Pindar in biblioteca manastirii noastre, dar, tocmai invers, demn de mirare ar fi fost daca nu s-ar fi aflat in aceasta!"

Cu referire la modul in care se purtau calugarii cu vestigiile antice, avem marturia urmatoare:

Calugarul Teoctist de la Manastirea Dohiaris din Muntele Athos:

"Calugarii, si, mai ales calugarii de la Athos sunt mari iubitori de frumos si iubitori ai esteticii si nu numai ca nu arunca orice este frumos,dar aduna si chiar expun spre a fi vazute. Orice piatra sau marmura pare a fi slefuita sau prezinta o oricat de mica incrustare este refolosita in constructie, este pastrata si nu este trimisa in cariera. Asta se face pentru a demonstra ca urmasii cinstesc munca si zelul inantasilor lor. Calugarii aduna nepreferential, orice s-a salvat din civilizatia strabunilor nostri antici. Au grija de acestea, le intretin si le pastreaza ca pe sfintele moaste ale natiei noastre, radacina si samanta..."

Toate acestea sunt adevarate, toate elementele pastrate din antichitate au fost refolosite in constructii si expuse vederii. 

In Manastirea Dohiarios exista o pictura murala din anul 1568 care reprezinta patru calugari carand comori dintr-un loc arheologic aflat in ruine, cu o singura coloana ramasa in picioare.

Tot aici, o alta pictura murala ii reprezinta pe Alexandru cel Mare, pe Imparatul roman Augustus, pe Nabuccodonossor, pe regele persan Mideea  Midas, toti patru pe tronul imperial. (pictura tot din 1568).

In aceeasi manastire, se regaseste pictat zodiacul, in cercul stelar, precum si, in mod uluitor, regasim integral pictati pe Pitagora, Socrate, Homer, Aristotel, Sybill, Platon, Plutarh etc.

Bucati intregi de fresce, socluri de statui, statui, busturi, coloane de marmura, epigrafes au fost refolosite la construirea lacaselor de cult bizantine sau post-bizantine.

Sarcofagele au fost transformate in recipiente de pastrat uleiul sfant, fresce impodobesc cu cinste intrarile, ferestrele, culoarele. Una dintre coloanele de decoratiune este incrustata ca apartinand regelui Cassandros (Manastirea Dohiaris). 

De asemenea, toate chiliile Manastirii Iviros sunt sustinute de coloane in ritm ionic si doric!!!

Influentele antice, venerate si pastrate cu respect, nu se limiteaza numai la existenta tuturor acestor elemente de arta pastrate si revalorificate in constructii dar se regasesc si in spiritualitatea acestor oameni (minti deschise, nelimitate, fara frica de a cunoaste desi raman fidele propriei credinte). De asemenea, unele ustensile folosite zilnic provin din Antichitate: storcatorul de struguri, ceasurile hidraulice, instrumentele caracteristice pentru pictura si scris, ustensile de lucru, obiecte de cult antice, tehnici de impodobire si decorare, de lucrari in ghips etc.

Desigur, toate acestea ne sunt noua foarte straine si cu mirare descopera cineva aceasta atitudine a acestor oameni dedicati mai mult decat oricare altii credintei crestine. Asadar cei mai devotati dintre crestini se poarta cu respect fata de o alta cultura a carei valoare o recunosc si o cinstesc, cauta sa afle cat mai multe lucruri despre aceasta si nu resping maretia unei de neegalat si de netagaduit culturi, a culturii antice.

Ei sunt un exemplu de oameni luminati, destupati care nu au nevoie sa "ucida" pe altii pentru a-si consolida maretia.

In final, adaug ca toate informatiile prezentate aici sunt recunoscute si consemnate de chiar comunitatea monahala de la Muntele Athos.

Noroc si sanatate! Sa mai ciocnim unu'! ...dar de ce ciocnim?

De cei trei prieteni ai mei, de cand eram mica, am mai amintit undeva. De faptul ca ne jucam de-a spiridusii si indienii, am zis. Ce nu am spus inca, e ca in zilele ploioase de toamna-iarna ne adunam pe la casa cate unuia dintre noi si ne jucam acolo. Atunci cand venea randul casei mele sa devina loc de joaca, imi supuneam amicii la o chestie... Mereu ma temeam ca nu le va place si mereu ma uimeau cum se sclifoseau bravii indieni mai ceva ca mine. Aveam un set de cescute, farfuriute, ceainic si alte ustensile de jucarie, din portelan. Desigur, eu ii serveam de fiecare data si beam toti apa din cescute pana ne umflam ca broastele si se producea scandal pentru WC. Indienii fiorosi din timpul verii, se transformau complet atunci cand intrau in camera mea cu cuverturi si perdele cu flori, cu papusi si alte brizbrizuri (unul se admira tot timpul in oglinda pentru ca el nu avea oglinda in care sa se vada intreg). Paseau sfios, putin incurcati si se uitau curiosi in jur de parca se temeau sa nu calce pe oua. Momentul acesta penibil si calm se incheia subit in momentul in care scoteam cescutele. Le placea sa se joace cu ele, se animau pe loc si parca la vederea lor, stiau clar ce au de facut. Jocul debuta intotdeauna cu mine, pe post de gazda, sa torn cu ceainicul ala minuscul care trebuia umplut de 10 ori ca sa ajunga la toate cescutele. Ca prima reactie, toti trei beau frumos, gentil, tuguindu-ne buzele si atenti sa nu varsam vreo picatura din pretioasa apa chioara. Dar adevaratul joc se incingea odata cu primul "hai noroc". Si sa vedeti acolo ce de apa mai beam, ce ne mai veseleam si ce ne mai uram! Ne placea noua sa ciocnim!
Si asa, am ajuns la adevarata intrebare.
De unde provine si de ce exista acest obicei al ciocnitului paharelor?
Acest obicei isi trage radacinile din timpul Evului Mediu. La acea vreme insa, carafele sau pocalele nu erau ciocnite pur si simplu, gentil, asa cum obisnuim noi. Ele erau lovite cu putere, astfel incat din continutul pocalelor sa se reverse si, mai ales, sa sara in paharul celui cu care se ciocnea. Se facea, deci, un schimb de vin. Un prieten...bea putin si din vinul celuilalt prieten... toti facand un schimb de licori.
Scopul acestui gest nu era nicidecum unul de natura nobila sau simbolica. Era un gest de un pragmatism si realism uimitor. Astfel amestecat vinul, erau siguri ca gazda nu ar fi incercat sa ucida, prin otravire, pe unul din invitati. De altfel, gazda bea impreuna cu invitatii si ciocnea si ea: ar fi fost in pericol sa se otraveasca. De asemenea, daca unul dintre invitati ar fi vrut sa otraveasca pe altul, ritualul ciocnitului pocalelor si al amestecarii bauturilor facea imposibila o astfel de tentativa, chiar si mana criminala fiind obligata sa ciocneasca.
Gestul era imposibil de evitat dat fiind ca un astfel de refuz ar fi echivalat cu intentia de a nu dori amestecarea vinului si, deci, cu banuiala ca ascunde vreun plan criminal.
Un gest tactic extrem de util, foarte ingenios si strabunic al unui gest pe care cu placere, cred eu, il facem toti acum: cin cin !!! Si un Paste fericit !

As vrea sa-i trag una-n nas !

Tocmai am fost la supermarket si m-am intors suparata foc. Articolul asta e o refulare.
M-am codit sa scriu despre asta, ca am mai vrut sa abordez tema, dar am considerat, initial, ca e o chestie mult prea intima.
Sub presiunea evenimentelor insa, am decis sa scriu. Poate nu e cine stie ce. Sper.
Nu stiu cum sunteti voi dar eu sunt tare sucita si nedreapta uneori. Am o chestie, de cand eram mica. Nu suport unii oameni. Este vorba de oameni care nu mi-au facut nimic, poate chiar se arata binevoitori cu mine. Altii sunt oameni cu care nu am schimbat macar vreun cuvant, pe care doar ii vad. Este un fel de ciocnire de energii, de respingere chimica. In momentul in care dau cu nasul de ei, scot si un sunet, ca si cum as vrea sa imi eliberez iritarea. Fac "khhhhhhhhh", un suierat foarte incet, sa nu ma auda nimeni. Stiu ca sunt nedreapta si ca nu are vreo logica reactia mea dar, ca si la indragostit, nu ma pot controla.
Sunt si femei care imi displac, dar ce se petrece cu unii barbati, e dincolo de orice isi poate imagina cineva. Unii barbati nu numai ca imi displac pur si simplu dar ma calca pe creier. Stiti cum fac matzele infuriate, zburlite, care scuipa si scot ghearele? Ei bine, aceasta este o reactie animalica pe care si noi, oamenii, o putem avea. Adica eu o am, clar. Exista in ultimul timp un personaj pe care cand il vad, simt ca mi se ridica parul maciuca pe cap, chiar incovoi degetele ca si cum as vrea sa scot ghearele si fac si "khhhhhhh". Desigur, l-as si scuipa putin.
In ceea ce il priveste pe acest tip, am si putina dreptate pentru ca am observat unele chestii.
Respectivul este sef de supermarket sau geva de genul. In cartierul in care locuiesc eu nu sunt magazine, e interzisa activitatea comerciala. De ce se petrece asta, nu stiu, au decis unii ca e zona rezidentiala exclusiv si ne-au lasat fara macar un cuptor de paine. Asa ca trebuie sa ma duc in cartierele vecine, destul de departe, fie si pentru o cutie cu lapte. Supermarketul cu "persona non grata" este cel mai apropiat de mine si desi in general evit sa ma duc acolo, uneori, din graba...ma duc.
Respectivul individ, cum ma vede in supermarket, se hlizeste. Eu il vad cu coada ochiului pentru ca refuz categoric sa il privesc direct, nu-mi vine! Merg printre rafturi sa cumpar ce am nevoie, el se tine dupa mine. Oriunde ma duc, dau cu nasul de el. Imi iese in fata ca un sobolan din acela care sapa prin pamant si te trezesti ca iese la suprafata in fata ta. Cat imi e de nesuferit...nu pot descrie. Mai nesuferit de atat nu se poate.
De ce imi e nesuferit...exista o explicatie logica si una ilogica.
L-am surprins cum vorbea cu doamnele angajate ale supermarketului: de sus, dadea ordine, lipsit de politete, plin de sine, ca si cum era pe mosia lu' ta'su. Genul acesta de oameni imi displac din motive logice: sunt taranoi, needucati si daca exista o "casta" inferioasa de oameni, aceasta este, din punctul meu de vedere. Adica singurii oameni inferiori sunt cei ce se considera superiori altor oameni, ca existenta (ca alta este sa se considere cineva mai frumos, mai capabil, mai indemanatic, mai talentat sau...invers).
Oricum, tipul acesta o tine asa, cu urmaritul prin supermarket, de ceva luni bune.
Acum doua saptamani, mi-a facut observatie ca am intrat cu o alta punga de supermarket, intr-al lui si mi-a cerut sa las punga la receptie. Stiam ca a gasit motiv sa ma abordeze asa ca iritarea mea ajunsese la rosu.
L-am intrebat daca politica supermarketului o cere sau doar el. A zambit ca boul, foarte plin de el si m-a anuntat ca el administreaza acel supermarket (de parca mai exista vreo indoiala!!!) si ca imi cere sa las punga. Si a zambit iar ca boul! Eh, daca tot l-a mancat undeva, i-am spus si eu ca el administreaza doar supermarketul, nu si pe mine si ca dat fiind ca politica respectivului lant de magazine nu prevede sa lasam pungile pe care scrie altceva, la receptie, nu am nici un motiv sa o fac (de ex la Carrefour este prevazuta chestia asta). S-a inrosit de nervi ca asa fac astia cand ii infrunti. Cand nu se pot impune asupra cuiva, mor de ciuda si tac chitic. Plus ca toata discutia s-a desfasurat de fata cu toate acele doamne asuprite de el, care lucreaza acolo, asa ca i-am cam turtit imaginea.
Am crezut ca gata, de acum ma lasa in pace. Dar nu !!! Tipul o tine una si buna: dupa mine, peste tot. De la faza cu punga m-am mai dus de cateva ori acolo, dar se multumea sa-mi iasa in fata, nu imi vorbea.
Azi insa, ducandu-ma iar, ma uitam la capsuni. Si...ma trezesc cu tipul langa mine, ranjind si spunandu-mi ca sunt extraordinar de bune capsunile, sa iau si eu. Capsunile alea erau jumate verzi, jumate rosii. Nu avea vreo problema sa insire o groaza de tampenii, nu se jena. Cred ca nici nu intelegea ce idiot este sau parea a fi. De data asta, m-am uitat si eu intr-o dunga, nici nu i-am raspuns. Dar m-am enervat, m-a iritat asa de tare si asa de fara motiv, ca-mi venea sa ii dau una in nas. Chiar mi-ar face placere sa fac asta. Sa-i turtesc nasul ala pe care si-l baga peste tot.
Asta. Asta a fost frustrarea mea. Acum ma duc sa fac drob sau, cum zice tata, "cake cu carne tocata".