Toata lumea zice si e de acord ca trebuie sa ne cunoastem pe noi insine. Daca se cunoaste sau nu fiecare, e una. Ce parere are fiecare despre el insusi, e cu totul altceva. Daca pentru a te cunoaste incepi sa insiri caracteristici de genul: inteligent/a, activ/a, energic/a, lenes/a, sincer/a, delasatoar/e, uituc/a, ranchiunoas/a, calculat/a etc, in cazul parerii despre noi insine incepem si avem doua tendinte: una de supraevaluare si una de subevaluare. In fond, apreciem caracteristicile cunoasterii de sine, in functie de modul nostru subiectiv de a vedea lucrurile si le transformam, tocmai prin intermediul subiectivitatii de care nu ne putem detasa, in calitati sau defecte.
Am sa incep cu un exemplu concret.
Sunt o persoana aiurita. E un chin sa fii asa pentru ca nu se poate indrepta aceasta caracteristica. Doresc foarte mult sa nu mai fiu aiurita si nu stiu cum sa incetez a fi, cum sa fac. Aceasta aiureala imi creaza foarte multe greutati la propriu. Am plecat in papuci la scoala si habar nu am avut de faptul acesta pana nu m-au atentionat colegii (cand eram mai mica am plecat si fara fusta dar aveam pardesiul). Intr-o situatie foarte critica -sa zic asa- de vreo 2 luni il tot chem pe unul anume cu numele altuia anume. E penibil deja mai ales ca nu pricep ce imi vine si fac asta! Incurc dosare cu acte si analize si sunt nevoita ca dupa ce m-am straduit zile intregi sa intocmesc o documentatie ca sa o am la indemana, sa ma trezesc ca trebuie sa sustin o discutie pe baza memoriei dat fiind ca in dosarul cu pricina am pus, din aiureala, alta documentatie. Ca daca e sa iau autobuzul sa ajung intr-o parte si iau un altul si ajung in cu totul alta parte, nu mai vorbesc -este motivul pentru care evit autobuzele, m-am invatat minte-. Faptul ca incep sa gatesc si uit ca am inceput...e de-a dreptul jenant mai ales ca e imposibil sa explic cuiva cum de reusesc performanta asta care ma uimeste mai mult decat toate. Pana si mie mi se pare greu de uitat asa ceva. Efectiv deci, aiureala mea e un motiv de angoasa permanenta si imi ingreuneaza viata, plus ca ma pune uneori in situatii de care ma jenez foarte, foarte mult. Imi este rusine si ma simt stanjenita. Asa apreciez eu, deci, aceasta caracteristica: este un defect.
Prietenii mei insa, sunt incantati! Ma vad ca pe simbolul aiurelii si ma considera originala (asa cred eu) si amuzanta. De exemplu, ei discuta toti despre ceva, eu ma gandesc la altceva si in momentul in care mi se adreseaza eu spun ceva ce are legatura cu gandurile mele dar nu are legatura cu ce zic ei. Si se amuza si li se pare ca sunt "formidabila". Si eu ma simt chiar ca o proasta. Din punctul lor de vedere, aiureala mea este, desigur, o caracteristica a mea dar este vazuta ca o calitate. Si sunt sigura de ceea ce afirm pentru ca de fiecare data cand se face referire la asta se chicoteste ... pozitiv. Desigur, pe mine ma stanjeneste chiar faptul ca aceasta caracteristica a mea a devenit "atat de" proverbiala.
Altceva drept exemplu: insistenta. O caracteristica pe care mi-o recunosc este faptul ca sunt insistenta. Ma refer la treburi, la anumite actiuni, la lupta. Daca e sa fiu insistenta la a invita pe cineva undeva ... si in ciuda vreunui refuz eu sa tot insist, nu, nu e vorba de asa ceva. Acolo, de la primul "nu", din partea mea urmeaza o retragere totala. Dar daca am unda verde la vreo actiune, om sau proiect, e incredibil. Sunt in stare sa merg pana in panzele albe. Si rezist atat cat trebuie, un varf mai mult decat rezista celalalt, incapatanarea de a reusi e nelimitata. Ei bine, eu aceasta caracteristica o consider o calitate. Consider ca e o virtute sa te lupti pana castigi, pe toate caile permise (ca sa zic asa).
Dar ceilalti o vad ca pe un defect. Ma considera incapatanata, capoasa, cicalitoare, iritanta.
Vedeti dilema?
Caracteristicile sunt aceleasi. Le vad si eu despre mine, le vad si altii despre mine. Dar rezultatul APRECIERII si EVALUARII acestor caracteristici este diferit. (Eu m-am luat pe mine drept exemplu pentru ca imi asum, aici, propria raspundere dar dilema e valabila pentru oricine). OK...de acord. Sa ne cunoastem pe noi insine. Si noi insine cine suntem? Ceea ce credem noi si asa cum ne vedem noi? Sau suntem ceea ce vad altii si cred altii despre noi? Si, in fond, oamenii sunt un cumul de caracteristici sau de calitati + defecte? Nu de alta dar daca sunt un cumul de caracteristici ne-am dat naibii. Fiecare va avea o alta parere despre acele caracteristici si vom ajunge "sa fim" in sute de feluri...desi suntem la fel!
Teorii de psihologie, despre multitudinea egw-urilor, despre modele arhetipe si altele, nu vreau sa aud. Vreau sa vad parerea fiecaruia dintre oamenii "normali" si extraordinari ca persoane, nu persone! Jung am citit si eu.
Interesant modul in care ai abordat problemuta.
RăspundețiȘtergereCaracteristici sau calitati+defecte? Nu stiu... chiar am stat si m-am gandit (de vreo 2 zile mai imi aparea intrebarea in minte, printre alte ganduri, hehe)
Mi se pare ca ar fi caracteristici. Ideea de calitate si defect mi se pare una mai relativa, mai instabila, mai influentata de context. Pentru a prelungi abordarea ta, ce ne facem cand aceeasi caracteristica (aiureala sa fie, caci si eu o am) o vedem chiar noi insine si defect si calitate ? Caci uneori poate fi un atu, ceva simpatic si frumos, alteori fix opusul, in functie de context si expectante. Poate e vorba de modul in care ne gestionam caracteristicile, pe unele le tinem mai mereu in sfera calitatilor, le folosim pentru a ne ,,promova", pe altele, in sfera defectelor.
Cat despre parerea noastra vs parerea celorlalti, probabil adevarul e undeva la mijloc.
Parerea celorlalti e fondata pe ceea ce lasam noi sa se vada. Ei nu vor putea fi niciodata in deplina cunostinta de cauza. Totusi, ei pot fi mult mai obiectivi in ceea ce ne priveste. Iar noi... daca am reusi sa ne vedem obiectiv, parerea noastra ar fi valida.
Sunt ca doua bucati de puzzle. Una are obiectivitatea, dar nu are toate informatiile. Cealalta are ,,informatiile" dar nu are obiectivitatea. Greu de unit...
Stii unde intervine problema? In acel punct in care, desi noi aici teoretizam, intervine punerea in practica. CUM actiunezi? In virtutea carei realitati? A ta....desigur. De unde incep si neintelegerile. Adevarul este, da, undeva la mijloc dar de cele mai multe ori, nu intotdeauna. De aia uneori imi vine sa dau totul naibii si sa fac doar cum vreau eu. Singura chestie certa e ca o sa intalnesc oameni ca si mine sau care ma suporta si ne creem realitatea noastra....si ne simtim bine, in armonie.
RăspundețiȘtergereSi de cele mai multe ori e bine sa dai totul naibii si sa faci cum vrei tu. Parerea mea. Asta pentru ca sunt prea putini oamenii care reusesc sa te cunoasca cu adevarat, care sa fie asadar mai obiectivi decat tine, dar si intr-o oarecare cunostinta de cauza. SI da, tindem sa ne inconjuram de acesti oameni, care par sa ne cunoasca si sa ne inteleaga, a caror realitate coincide cat de cat cu a noastra... Dar e tare greu sa ii gasesti...
RăspundețiȘtergere