O amintire cat o viata de om

Povestea mea e ca de cand eram mica imi placeau animalele. De fapt, nu era vorba ca imi placeau. Era ceva mai mult, ceva mai special. Ne puteam intelege tacand, ne completam si ne identificam. Le simteam prezenta si tacerea mai pregnante decat pe cele ale multor oameni. Simteam ca exista oameni care pot sta langa tine multe clipe si e ca si cum nu ar fi deloc acolo, ca si cum nu ar exista, ca si cum nu ai exista pentru ei. Si mi se facea frica.
Animalele nu gandesc, doar simt. Uneori se inseala, alteori nu. Ca si mine adica. De asta le preferam Eram la fel, ca un animal. Si inca mai sunt, dar sunt mai slefuita.
Pisoi si caini loviti, am adunat multi, foarte multi. Tata insa facea incercari disperate sa ma atraga spre animale mai "manevrabile", mai usor de crescut, mai fara responsabilitati. Intuiam incercarile tatei. Si mi se facea frica.
Am avut un ratoi. L-am crescut de mic, pana s-a facut mare. Se tinea dupa mine la joaca, doi pasi in urma mea...venea si el, agale. Toti copiii erau cu cainii dupa ei, eu eram in permanenta cu ratoiul dupa mine. Nu mi s-a parut niciodata ceva ciudat, atunci. Cred ca tuturor li se parea aiurea, numai mie nu. Dupa revenirea dintr-o tabara, ratoiul nu mai era. Tata a zis ca "si-a luat zborul". N-am crezut ce mi-a spus, ratoiul meu nu ar fi plecat niciodata. Am acceptat doar, ideea "zborului" ca pe o fatalitate. Un sfarsit ce nu mai putea fi schimbat indiferent de ce era in sufletul meu. Oricum, ori ratoiul decisese sa plece, ori tata hotarase asa. Ce importanta mai avea? Si mi s-a facut frica.
Dat fiind faptul ca dupa faza asta ramaneam ore intregi cu ochii in gol, tata s-a gandit sa-mi ia niste puisori de gaina pentru a inlocui ratoiul. Eu, de fapt, nu visam, nu in faza asta. Doar observam frunzele cum se zbat in bataia vantului si cum cade lumina pe ele. Nu stiu de ce, nu i-am explicat niciodata tatei ce faceam cu adevarat. Chiar si acum ezit uneori si parca as vrea sa ii explic. Stiu insa ca nimic nu mai poate fi schimbat. Si renunt.
Oricum, puisorii erau destul de multi...vreo 10. A fost exact perioada in care a plantat si porumb in gradina casei si a venit fiscul sa ii ceara impozite pe porumbi, ca se considerau cultura.

E o lume nebuna, de oriunde sa o vezi, fie ca visezi cu orele, fie ca observi frunzele, fie ca inlocuiesti un ratoi cu 10 pui de gaina desi puteai lasa ratoiul in pace, fie ca pui impozite pe porumbii din gradina casei, pentru mine e tot o lume nebuna.
Puisorii de gaina aveau un cotetz pe veranda casei. Cand au mai crescut atat cat sa poata alerga, fugeau liberi prin gradina si chiar erau fericiti.
De la poarta curtii si pana la intrarea in casa aveam o poteca. Stramta, te inghesuiai ca sa mergi pe ea. Era mare chinul cand ma lasa autobuzul ce ma aducea de la gradinita, pana sa intru in casa. Trebuia s-o trec insa. Si puisorii veneau toti, spre mine, se invarteau intre picioarele mele de bucurie. Stiau ca am venit de la gradinita, eu, sora mai mare. In mintea mea (eu credeam ca sunt spiridus), ii consideram un fel de frati mai mici, doar ca ei erau un fel de mici ingeri.
Geanta era prea mare, atat de mare ca nu o puteam duce in spate, ma dezechilibram. O taram cum puteam. Si n-am vazut. N-am vazut si am calcat un puisor.

E indescriptibil cum simte un copil, la varsta aia, ca a ucis. Ca a ucis ceva ce iubea. Ca a ucis un fel de inger.
Lasand orice altceva la o parte, tin minte uimirea nu din mintea, dar din sufletul meu. Si imi era frica.
Am plans foarte mult dar nu asta era cel mai greu, frica si uimirea erau. L-am ingropat in gradina, i-am facut cruce din doua bete, am facut chiar si un fel de pomana ascunsa, mascata. Uciderea in sine era doar secretul meu. Nu ma rusinam sa zic ce s-a petrecut dar fapta aia, o simteam doar a mea. Era doar povara mea. Imparteam biscuiti celor trei baietei cu care ma jucam. Bunica mea imi spusese candva ca asa se face dupa inmormantare, se impart biscuiti. Biscuiti a zis ea, biscuiti am impartit si eu. Dar eu omorasem puisorul si stiam asta. Pentru a intregi ritualul, ii puneam pe cei trei prieteni, cand le dadeam biscuitele, sa zica "bodaproste". Asa imi spusese bunica mea ca se zice, ca se face. Baieteii aia erau vorbitori de limba franceza. Au invatat trei cuvinte in romaneste, de la mine: noroc, spiridus si bodaproste.

...spiridusul din padure.

Ritualul acesta, al inmormantarii, al pomenii, nu l-am implinit pentru a-mi spala propria fapta sau durere. Vroiam sa fiu doar sigura ca puisorul are parte de tot ce se mai poate.
Stateam langa locul unde il ingropasem, cu orele. Visam de data asta, cu ochii deschisi, la ce inseamna raiul. Eram convinsa ca in rai s-a mai dus un puisor de gaina.
Aveam vreo 5 ani si a fost prima perioada din viata mea, de "plecari". Prea multe plecari. Am inteles ca e mai greu sa "ramai" si as fi preferat sa fiu eu cea care "pleaca". Si mi-era frica. Nu stiam cat face 2 x 2 dar simteam perfect balanta sufletului, zbaterea dintre rau si bine, dintre durere si bucurie, o zbatere asemanatoare cu cea a frunzelor, ca lumina cazand din diverse unghiuri, pe aceeasi frunza miscata de vant, incoace si-ncolo. Pe vremea aia nu gandeam, nu analizam si nu realizam cum scriu acum, aici. Dar simteam toate astea fara sa mi le explic. Si mi-era frica.

Imi realizam varsta intr-un mod ciudat dar foarte practic. Metoda asta o aplicam de la 4 ani.
Stiam sa numar pana la ... peste mie. Dar stabilisem ca 100 de ani, e o varsta foarte mare, la care se moare. Si numaram pana la 4 sau 5, varsta mea. Si se termina repede numaratul. Asa imi dadeam seama cat de mica sunt. Pana la 100 trebuia sa numar mult, lua mult timp. Diferenta mare de timp, dintre a numara pana la 4 sau 5 si a numara pana la 100, era viata unui om. Si eram mirata si mi se facea frica.

Adăugaţi o legendă

Ma uit la pozele mele si nimic din ce era in mine, nu se vede pe fata mea. In ciuda fricii, curajul ma facea sa zambesc. Fetita aceea este undeva in mine. Unde oare?

P.S : Cu totul intamplator, la ultima poza, Blogger a pus automat, ca de obicei, la Comentariu, fraza standardizata "Adaugati o legenda". Cred ca hazardul mi-a atras atentia asupra raspunsului. Copiii din noi se duc sa caute legendele, sunt singurii capabili sa vada legendele. Restul din noi doar comenteaza. Peste tot e doar o poveste.