Femeia in Atena antica

Femeie ateniana

Inca din vremuri stravechi (perioada arhaica si clasica), femeia era considerata, din punct de vedere biologic si psihologic, drept o fiinta incapabila sa se autocontroleze sau sa reziste unor anumiti stimuli externi. Ea trebuia sa fie decenta, frumoasa si sanatoasa. Chiar si in arta -indeosebi in sculptura- se observa ca din vremea arhaica si pana spre sfarsitul perioadei clasice -moment in care trupul femeii incepe sa se "elibereze" ca simbol si existenta-,  este reprezentata intotdeauna bine (decent) imbracata, iar caracteristicile feminine: sani, fund, rotunjimi sunt prezentate estompate, desi acestea sunt, prin natura lor mai accentuate. Asadar se producea o masculinizare a reprezentarii femeii, ca si cum redarea sa corecta ar fi fost o indecenta, un rau.

Intr-unul din articolele anterioare, Asta inseamna sa fii spartana , am vorbit despre viata femeii spartane si despre caracteristicile acesteia.
In prezentul articol, voi vorbi despre viata femeii ateniene.
In Atena, prima greutate pe care o intampina o fetita nou nascuta era faptul de a i se permita sa traiasca. Lucrul acesta depindea in mod direct de decizia tatalui dat fiind ca in familiile ateniene, nasterea unei fetite nu era considerata un eveniment care aducea vreun folos, ci doar o cheltuiala in plus pentru familie. Intr-o societate patriarhala dura, ca cea ateniana, in care averea se transmitea exclusiv din tata in fiu (legitim), o fetita, neavand posibilitatea de a duce numele mai departe, nu avea nici dreptul de a mosteni averea.
Principiul societatii ateniene prevedea cum ca femeia traia in permanenta sub tutela unui barbat. Pana devenea o tanara buna de maritat, se afla in tutela tatalui. Atunci cand ajungea la varsta maritisului, care in acele vremuri coincidea cu varsta la care aveau prima menstruatie, tatal ii alegea sotul. In cazuri rare, conform unei traditii mai vechi, mireasa constituia trofeul oferit castigatorului unor intreceri organizate de tatal fetei. In cazuri rarisime, fetei i se permitea sa isi aleaga singura sotul.
Ceremonia casatoriei era constituita din doua etape. Prima etapa o constituia logodna -un act de garantare- la care prezenta femeii nu era nici macar necesara. Incheierea acestui act legal presupunea semnarea unui contract prenuptial care stabilea in mod precis zestrea. A doua etapa era constituita din "predare". Aceasta etapa era si cea mai importanta. In fapt, tatal preda tutela fetei, sotului, care, la randul sau prelua tutela tinerei sale sotii. Prima grija a tinerei sotii, odata ajunsa in casa sotului era aceea de a se prosterna in fata "estiei", a spatiului destinat adorarii zeitei protectoare a casei, a casniciei, a caminului: Hestia.
Incepand cu acest moment, ea incepea sa participe activ la ceremoniile religioase ale casei, avea un rol primordial aici.
Principala sa ocupatie si indatorirea in calitate de sotie era administrarea gospodariei. La atenieni, o administrare buna a gospodariei era echivalenta cu reusita unei casnicii. Tocmai de aceea, stapanul si domnul casei, barbatul, isi asuma sa explice aceste atributii noii sale sotii inca de la inceput. Sotia locuia intr-un "gynekoniti", adica intr-un spatiu destinat exclusiv femeilor: sotiile altor membri, mamele, bunicile, copii de sex feminin si spatii unde munceau sclavele. Sotia supraveghea si indruma sclavii si veghea asupra modului de administrare a bunurilor si veniturilor. Nevestele de provenienta aristocrata, pe langa toate celelalte, se ocupau si cu tesutul si croitul hainelor. De asemenea, tot ele se ocupau de educatia si cresterea copiilor. In ritmul acesta insa, cu atatea treburi, sotiile aristocrate nu aveau timp sa mai iasa din casa. In familiile sarace insa, acestea erau nevoite sa iasa din casa pentru a munci. Aristotelis consemna chiar in "Politica" faptul ca "e imposibil sa impiedice cineva femeile sarace sa iasa in drum". Printre altele, aceste femei munceau la prelucrarea lanii, prepararea produselor alimentare, culegeau roadele campurilor si, la varste inaintate, munceau ca vanzatoare.
Ca si activitate sociala, atenienele participau la cele mai mari sarbatori religioase ale orasului. Una era inchinata lui Dionisos (celebrarea primaverii, celebrarea florilor, sarbatorirea primului vin). Aceasta sarbatoare dura 3 zile.
De asemenea, participau la Panathinaika, adica la sarbatoarea cea mai mare in timpul careia era cinstita protectoarea orasului, zeita Atena. In cursul acestei mari sarbatori, 4 fete de neam aristocrat teseau valul sacru. Acest val era intotdeauna de culoare galben si continea reprezentari ale luptei cu titanii. Acesta era plimbat imprejurul orasului intr-un carut sub forma de corabie si era urmat cu mari ceremonii de alaiul cetatenilor (semana cu plimbarea Epitafului la crestini). Asa cum se observa in basorelieful din partea rasariteana din Acropole, fetele din alai purtau canistre cu vin, pe care le predau conducatorului procesiunii.
Deplina participare la o sarbatoare aveau femeile doar la aceea organizata spre cinstirea zeitei Demetra. Nu numai ca participau dar participau si in mod exclusiv, barbatii fiind interzisi. Sarbatoarea aceasta se numea Thesmoforia.  Barbatii erau exclusi cu desavarsire, asa cum am mai spus iar sensul adunarii acesteia de femei era acela de a le reaminti  si a sarbatori rolul "rodului", in toate sensurile sale de fertilitate: de procreatie sau belsug al campurilor. Sarbatoarea tinea 3 zile, avea etape bine determinate, femeile se adunau toate in templul zeitei Demetra si aveau voie sa isi aduca si copiii cu ele daca inca ii alaptau. In tot acest timp nu se duceau deloc acasa. Pentru a putea participa insa la aceasta sarbatoare, sotiile aveau nevoie de acordul in scris al barbatilor lor dar si ca aceastia sa suporte toate cheltuielile necesare. La aceasta sarbatoare era interzis accesul fecioarelor.
De asemenea, femeile participau la orice ceremonie de adorare a vreunei zeitati de sex feminin. Dreptul aceasta se transmitea prin nastere, era o mostenire de familie.
De cu totul alte conditii se bucurau insa alte femei. Acestea erau "eterele", cuvant care s-ar traduce prin tiitoare, companioane. Ele se bucurau de libertati si aveau o cu totul alta situatie si pozitie fata de restul femeilor, poate una comparabila cu cea a spartanelor doar. Spre deosebire de altele, ele erau educate, aveau cunostinte literare si, de asemenea, aveau preocupari artistice. In primul rand insa, erau charismatice. Pozitia acestor femei educate si cultivate era cu mult, mult diferita. Mai intai de toate, participau liber la asa numitele banchete ale barbatilor si nu numai cu prezenta. Pe la casele lor se adunau foarte multi tineri. Erau admirate, in cinstea lor se faceau statui din aur si poetii le dedicau poezii. Multe dintre acestea au devenit foarte cunoscute pentru inteligenta si spiritualitatea lor, asa cum au fost: Fryni (Phryne), Neaira, Lais, Thais. Foarte multe au lasat scrieri in literatura greaca si s-au pastrat pana azi. Cu titlu de comentariu personal, parca niciunde nu am gasit o diferentiere mai mare intre femeie si feminitate ca in cazul sotiilor si eterelor, la atenieni. Desigur, imaginea eterelor era umbrita prin faptul ca se "amestecau" atat de mult si atat de liber cu barbatii. Pe de alta parte insa, mi se pare de neinteles cum tocmai recunoasterea feminitatii unei femei, o putea dezonora intr-un fel, o putea umbri oarecum. Observatia o fac pentru ca si azi, aceasta subtila diferentiere inca se face. O femeie evident feminina e admirata si tocmai de aceea mai greu respectata.
Rolul femeii in politica Atenei era inexistent. Oricum, femeile nu erau considerate cetateni, nu aveau drept de inscriere in registrele civile. Ele erau inscrise doar in registrele fratriei, "casei" de care apartineau. De asemenea, nu aveau drept la domiciliu propriu -asadar nici la mostenire- iar acesta era tocmai criteriul primordial pentru calitatea de a fi cetatean al Atenei.
 De asemenea, nu aveau dreptul de a participa la procese si, in caz de nevoie, erau reprezentate de catre "stapanul" lor, asa cum era numit barbatul acestora. In acelasi timp insa, in mod paradoxal, jucau un oarecare rol  de cetatean. Asadar, fie si intr-un mod atipic, ele constituiau totusi parte din sistemul politic al Atenei chiar daca acesta nu voia sa le recunoasca in mod specific ca fiind cetatene de drept.
Acest rol de cetatean reiesea indirect in cazul casatoriei. Mai precis, singura casatorie considerata legala in Atena era acea casatorie dintre un cetatean atenian si fiica unui alt cetatean atenian. Copiii rezultati din orice alt fel de casatorie erau considerati bastarzi. Aceasta lege a fost votata si adoptata legal in anul 451 i. H, propunerea de lege apartinandu-i lui Pericle. Se vede treaba ca Pericle nu a avut ce face, pentru ca pe baza legii promovate de el, fiul sau a fost considerat mai apoi bastard si decazut din drepturile cetatenesti. Asadar, desi nu era considerata cetateana, femeia era totusi considerata ateniana si dincolo de faptul ca pentru un cetatean atenian numai o astfel de femeie nastea copii legitimi, tot numai o astfel de femeie ii putea asigura mostenitori ai averii, altfel nu avea mostenitori deloc (bastarzii nu aveau drept la mostenire).

Partenonul - Acropole (reprezentarea in stare initiala)

Se cuvine sa amintim acea femeie numita "epikliros". Este femeia care se vedea in situatia de a fi unica urmasa a tatalui sau. Dat fiind ca ea insasi nu era cetatean atenian, nu avea dreptul de a poseda pamant sau resedinte si deci nu putea fi mostenitoare, ruda cea mai apropiata de parte barbateasca o putea cere in casatorie. Faptul dovedeste uriasa importanta a pastrarii averii in familie de-a lungul generatiilor.
 Drept incheiere voi introduce o imagine mai noua, desigur, reprezentand-o pe etera (tiitoarea) Fryni. Dovada a faptului ca de atunci si pana azi multe lucruri s-au schimbat si ca altele au ramas intacte si  nu se vor schimba niciodata.

Etera (tiitoarea) Fryni - ca personaj ea apare in "Banchetul" lui Platon, singurele personaje feminine reale ce apar in textele antice fiind alte femei, dar nu sotii (era interzisa -o incalcare a etichetei- pomenirea lor)

O frumoasa belea, numita Elena

Elena, asa zisa din Troia desi era din Sparta, cu siguranta era frumoasa si neaparat sexy! Atatia barbati adunati laolalta, comportandu-se ca niste bezmetici, batandu-se, amenintandu-se si scotandu-si ochii la fiecare clipa, numai pentru o femeie frumoasa, timp de 10 ani, nu prea cred ca e posibil. Cred insa ca e posibil sa o fi facut daca respectiva femeie frumoasa era si sexy. Pentru asa ceva, da, barbatii sunt in stare sa se poarte ca niste zanateci, merita distrus un oras ca Troia si merita scrisa si o epopee de Homer.
Pana una alta, despre Elena se stiu cateva lucruri, dar numai alea care convin mai mult sunt vehiculate. "Barfele" rele (consemnate insa literar) au fost date usor la o parte, ingropate treptat si amintite din ce in ce mai rar, pana la deloc.
Pe mine femeia asta m-a enervat de cand eram mica, din doua motive: a preferat un tantalau (pe Paris adica) in timp ce avea atatia barbati misto in jur, si si-a abandonat copiii. In rest, faza cu razboiul, Troia, rapiri si alte chestii, erau doar pretexte de-ale barbatilor ca sa-si satisfaca ei ambitiile personale. Aheilor le stateau in gat troienii cu alte cuvinte
Totusi, pentru ca aceasta femeie, Elena, a produs -cel putin la nivel literar- o seama de nenorociri, merita analizata putin spre a observa cam ce hram poarta... Eu o sa o fac usurel, fara pompe de critici literare, cu mainile in sold si manecile suflecate.  Dar voi incerca sa fiu dreapta si, mai ales, sa nu uit acele amanunte pe care le tot uita altii!
In primul rand, trebuie spus ca nu este descrisa din punct de vedere fizic, cu precizie, in nici un text (nu stim daca e inalta sau scunda, blonda, bruneta, roscata, cu ochii albastri, verzi, negri sau caprui etc). Este lasata la imaginatia fiecaruia: orice barbat si-o imagineaza cum ar avea chef sa fie si orice femeie o identifica cu propria sa figura. In acest fel, toata lumea e multumita. Smecherii de-ale lui Homer. Tot ce e sigur despre Elena este ca nu e negresa si nici mulatra! E alba sigur!
Sa vedem sursele mai bine.
In Iliada, Homer o descrie ca "fiinta umana de provenienta divina" si se fereste in mod evident sa o acuze sau sa o judece in vreun fel de orice se petrece din cauza sa sau nu... Singura caracterizare este aceea de "ingrozitoare" pentru ca ea reprezinta cauza razboiului din Troia. Fizic, o lasa pe ea insasi sa se caracterizeze ca avand o "mutra de caine". El insusi ne spune doar ca avea par frumos, frumoasa la fata, pielea alba (mai exact foloseste expresia "maini albe") si ca era frumos imbracata.
Cu toata ingaduinta si maiestria lui Homer, Elena se dovedeste o mare "poama" si nu e Paris primul cu care o sterge, oricat sa se fi chinuit toti sa uite acest "mic" amanunt.
Este mai putin cunoscut faptul ca Elena, fiica lui Zeus si Leda, crescuta de regele Spartei Tyndareos, nu era la prima fuga si aventura cand cu Paris. Nu, la ea era un fel de obisnuinta. O mai facuse.
La o varsta destul de frageda, fusese "rapita" cu propria-i dorinta se pare, de Tezeu. Au stat destul de mult impreuna in Atica si au avut si o fiica, pe Efigenia.
La un moment dat, fratii Elenei, Castor si Polux reusesc sa o rapeasca, la randul lor, pe sora lor si sa o readuca in Sparta, la curtea tatalui sau pamantean.
Poate ca satul de atatea peripetii, regele Tyndareos se gandeste sa o casatoreasca pe tanara si nelinistita sa fiica pentru a se linisti el insusi. Dar nu...nu avea sa fie asa simplu. Incep sa roiasca petitorii ahei care se cearta intre ei, toti dorind frumoasa femeie. Ulise va fi cel ce va oferi o solutie regelui: ii propune sa anunte toti petitorii ca insasi Elena va fi cea ce va decide cu cine se va casatori iar restul de petitori va trebui sa jure ca se vor razbuna in cazul in care vreunul, oricine, va incerca sa ii fure mireasa celui ales. Zis si facut. Au jurat toti in afara de Ulise (el nu era in petit) si Ahile (era mult prea mic sa se gandeasca la insuratoare).
Elena, inocenta, nestiutoare si complet dezinteresata cum era, decide de buna voie si cu totul intamplator ca se va casatori cu cel mai bogat si mai puternic: cu Menelau.
Si uite asa, ajung toti ceilalti ahei sa jure ca se vor razbuna in caz de vatamare a mirelui prin furtul miresei. Asa se explica (desigur, conform Iliadei) psihoza in masa a TUTUROR aheilor sa tabare cu asemenea manie pe Troia de dragul unei femei care nici nu era a lor.
Un alt element interesant despre nevinovata Elena, este faptul ca atunci cand a decis s-o stearga smechereste cu Paris, avea o fiica in varsta de noua ani, dobandita cu Menelau, pe Ermiona. Ca si pe Efigenia pe care o avea cu Tezeu, o abandoneaza si pe aceasta. Nu uita insa sa il "usureze" pe Menelau, la plecarea cu Paris, de comorile acestuia. (Sotul sau, regele, lipsea de la palat cand au/s-au furat cei doi).
Ca femeie, m-a intrigat inca ceva si nu mi-am putut explica fenomenul nicicum: cum de a fost posibil ca dintre toti barbatii acestia vestiti, frumosi si viteji, acesti inimaginabili eroi ce se perinda si se implica in razboiul Troiei, Elena sa-si gaseasca tocmai pe Paris de iubit. Dintre toti barbatii celor doua epopee impreuna (Odissea si Iliada), Paris era cel mai nebarbat, un filfizon. Pe acesta, Homer il descrie drept "vanzator de gogosi", "iresponsabil", "necinstit" si "fricos". O fi fost frumos dar e doar o deductie, nu o certitudine. Ceva bun trebuia sa aiba si el, in fond. Oricum, avea un caracter care lasa atat de mult de dorit, ca nici o frumusete nu ar fi putut sa echilibreze macar, un asemenea caracter prost si o asemenea mentalitate de borfas.
Si daca nu sunteti convinsi, atunci cum va explicati ca insasi Elena l-a parasit pentru ca nu era curajos deloc, ba chiar era atat de las incat i s-a facut lehamite de el?! Si cum se explica faptul ca daca nu era maretul Hector, fratele sau sa il impinga de la spate pentru a se lupta si el putin, s-ar fi pitit de fiecare data? Intr-un razboi ce a durat 10 ani, Paris nu ar fi dat nici o lupta!
De altfel, atat de stabila Elena, conform unei alte versiuni a Iliadei, dupa ce s-a produs din cauza ei toata nebuneala cu razboiul, si dupa ce l-a parasit pe Paris pentru ca era las, s-a casatorit cu fratele acestuia, Diifovos, desi era deja casatorita cu Menelau ! Asta nu a impiedicat-o, desigur, sa il lase si pe Diifovos si sa se reintoarca in Sparta cu Menelau (ca doar nu pleca fara ea dupa ce distrusese toata Troia in urma unui razboi ce durase 10 ani!).
Ca sa nu mai interferez aici, celor povestite de Homer, alte variante de "iliade" in care unele guri -de "aur" chiar...- cum ar fi: poetul Stisihoros, Platon - "Fedros", Euripide - "Elena", sustin ca, de fapt, Elena a ajuns pana in Egipt, unde a si fost nevoit sa se duca Menelau pentru a o gasi, dat fiind ca adevarata Elena nu era in Troia pe care deja aheii o distrusesera de tot. Preacuvioasa Elena, care i-a lasat intai pe ahei sa moara aproape toti si pe troieni sa dispara de pe fata pamantului, a gasit de cuviinta sa ii marturiseasca sotului sau, totusi, ca, de fapt, in Troia era doar o naluca, o proiectie de-a sa. Desigur, Menelau a crezut ! Cum sa nu crezi o chestie atat de logica si posibila cand nevasta ti-o spune -aia care te lasase insa, pentru altul- mai ales ca de atatia ani te bateai ca nebunul crezand-o in alta parte?!
Si, dupa toate acestea, Homer ne tranteste senin o descriere in care odata reintoarsa in Sparta, Elena apare rusinoasa, sfioasa si nevinovata in fata curtenilor, ne spune ce modest isi pleca ea privirea nestiutoare si sfielnica si cum le explica tuturor ce s-a intamplat. Ce le explica? Pai spunea ca Eros i-a luat mintile...si ca indragostita fiind (nu din proprie dorinta, desigur)..a ajuns sa o rupa la fuga cu nepricopsitul de Paris (fara insa sa explice si faza anterioara cu Tezeu dar deh, astea erau ale tineretii valuri si inainte de Menelau). Desigur ca toti curtenii o cred in tot ceea ce spune! Va dati seama cat de sexy era Elena asta, ca sa inghita toti asemenea tampenii pe nemestecate si fara sa o injure macar un pic in gand?
Eschil a fost singurul care a batut cu pumnul in masa si a numit-o drept "catastrofa corabiilor, barbatilor si a oraselor". Eschil era gay sigur, altfel nu-mi explic cum de nu a fost si el subjugat de mandra si nu a considerat-o o porumbita nevinovata ca tot restul.
Ivykos si Alkeos merg chiar mai departe si o acuza direct ca ea a fost cauza razboiului Troiei si o numesc sinonima a necredintei. Bineinteles, la nivel lterar.
Poeta Sapfo, care era mare iubitoare de femei ca ea si vesnic indragostita de cate una, cred ca, de fapt, cam poftea la Elena si ii era o ciuda cumplita pe toti barbatii aceia cu care fugise si se iubise frumoasa frumoaselor. Ca doar la atata libertinaj din partea Elenei, era foarte posibil sa fie deschisa si la o experienta homosexuala, de ce nu? Oricum, dincolo de pofta ascunsa si de neconcordanta temporala, Sapfo, care in alte circumstante nu era proasta deloc -pe barbati ii bubuia de nu se vedeau- cand vine vorba sa-si aduca aminte de sexy Elena, o considera o victima a iubirii, o jertfa pe altarul iubirii, a inegalabilei iubiri din cauza careia se produc cele mai mari nenorociri. Despre numarul barbatilor cu care se tot iubeste Elena din frageda pruncie, nu sufla o vorbulita nici Sapfo!
De Euripide ce sa mai zic, el crede ca Elena era doar o victima si uita ca din cauza "mieluselei" asteia au pierit "lei" neinfricati!
Eu nu cred, desigur, ca era Elena chiar un exemplu de cinste, virtute, curaj si onoare. Dar eu sunt femeie si nu poftesc la ea! De asemenea, nici de inteligenta sa nu sunt sigura, ba chiar ma indoiesc serios. Un singur lucru pot sa pun pariu: era sexy! Si inca ceva: nu era deloc pretentioasa, ii lua pe toti la rand.
Sa nu va nelinistiti insa. Odata ajunsa in Sparta impreuna cu Menelau (dupa 8 ani, nu va inchipuiti ca au ajuns chiar asa usor), au trait linistiti. Atat ei doi, cat si tot restul. Noroc ca imbatranise si se mai potolise, adica.

Si pentru ca tot e liber fiecare sa isi imagineze cum arata uimitoarea Elena, sa vedem cum si-au imaginat-o altii.

Inedit - glume din Grecia antica + ...din Grecia moderna

~  Timon din Atena traia pe vremea razboiului peloponezian. Desi era bogatan, era un om bun la suflet si foarte multi sarlatani voiau sa-i toace averea. Scarbit de toti acesti compatrioti atenieni, a decis sa se retraga pe muntele Ymitos* pentru a trai mai izolat si mai la adapost de toate aceste uratenii ale lumii. Nu mai participa nici la adunarile obstesti, cu exceptia unei singure dati cand s-a prezentat si, mai mult decat atat, a cerut si sa vorbeasca si a spus urmatoarele: "Barbati ai Atenei, dupa cum bine stiti, pe mosia mea din Ymitos exista un vestit smochin care le-a fost util multora pana acum si multi s-au spanzurat in el. Dat fiind ca eu vreau sa-mi fac o casuta acolo si voi fi nevoit sa tai smochinul, as vrea sa va rog sa ii anuntati pe toti cei ce aveau de gand sa se sinucida sa se grabeasca sa o faca inainte de a-l taia." Lukianos, 120 d.H ~
*Ymitos = Munte existent si acum in Atena, cu acelasi nume

~ Antigonos, unul dintre succesorii lui Alexandru cel Mare, umbla odata hai hui prin cazarma, pana cand l-a vazut pe poetul Antagoras ca gatea el insusi, in loc sa puna un sclav sa faca treaba asta. Uimit, ii spune:
_ Auzi mai, Antagoras, tu crezi ca Homer prajea peste cand scria despre reusitele lui Agamemnon in razboaie?
_ Dar tu, regele meu, crezi ca atunci cand Agamemnon reusea sa castige razboaie, o facea invartindu-se prin cazarma si ocupandu-se cu cine prajeste peste? - Ploutarh ~

~ Ii spune cineva lui Aristippos ca Laida* nu il iubeste cu adevarat, doar se preface ca il iubeste. Si Aristippos raspunde:
_ Dar nici vinul si pestele nu ma iubesc, eu insa, ma infrupt cu placere din ele. - Ploutarh ~
*Laida = curtezana ("etera" in greaca veche, amanta intretinuta, foarte cultivata si foarte educata. Ca un fel de gheisa la japonezi.)

~ Un barbat ii spune sotiei sale erotomane:
_ Ce vrei sa facem? Vrei sa mancam sau vrei sa facem dragoste?
Aceasta ii raspunde:
_ Facem ce vrei tu, dar sa stii ca paine nu avem! - Ploutarh ~

~ Cineva i-a spus lui Diogene:
_ Concetatenii tai te-au condamnat la exil.
Raspunde Diogene:
_ Imi condamn concetatenii sa ramana tot aici! - Ploutarh ~

~ Didymon, de profesie oftalmolog, examina ochiul unei tinere. Diogene il vede si stiindu-l pe oftalmolog ca fiind mare fustangiu, ii spune:
_ Didymon sa fii atent, tot examinandu-i ei ochiul sa nu ajungeti sa vi-i scoateti amandoi! - Ploutarh ~

~ Un grup de oameni laudau arbitrii-judecatori ca fiind extrem de corecti la Jocurile Olimpice. Agis, auzindu-i, intreaba cu mirare sincera:
_ Si ma rog ce e asa extraordinar ca devin si judecatorii corecti o data la patru ani? - Ploutarh ~

~ Un tata ii cere lui Aristippos sa devina dascalul fiului sau. Filozoful se gandeste si cere drept plata suma de 500 de Drahme. Tatal insa, considera suma ca fiind absurd de mare.
_ Dar bine, cu atatia bani pot sa cumpar un bivol !!!
_ Cumpara-l ! Si-o sa ai doi !, spuse Aristippos - Ploutarh ~

~ Diogene statea in drum si cerea indurare de la o statuie. Trecatorii, vazandu-l, il intreaba ce face acolo.
Acesta raspunse:
_ Exersez astfel incat sa invat sa nu ma mai dezamageasca nesimtirea oamenilor! - Ploutarh ~

~ Filip al II lea al Macedoniei era indemnat cu insistenta sa trimita in exil un anume curtean care il tot vorbea de rau. Acesta le raspunde:
_ Ati innebunit? Voi vreti sa-l trimit in alta parte ca sa afle si altii ce zice?! - Ploutarh ~

~ Un chelios il injura urat pe Diogene. Filozoful se intoarce si ii spune acestuia:
_ La injuraturi nu-ti raspund. Cu toate acestea, as vrea sa iti felicit firele de par pentru ca au stiut sa scape la timp de un cap sec. - Ploutarh ~

~ Cineva l-a intrebat pe Antisthenis ce fel de femeie ar fi bine sa aleaga pentru a se casatori. Filozoful raspunde:
_ E greu de spus. Daca o iei frumoasa, e posibil sa o imparti cu altii. Daca o iei urate, e ca si cum te-ar pedepsi... - Ploutarh ~

~ Aristotel este informat ca unii oameni il injurau. Filozoful rapunde:
_ Putin imi pasa mie! In absenta mea, pot sa ma si biciuiasca daca vor! - Ploutarhos ~

Extrase din " Bancuri antice grecesti" - Editura Savvalas

Nu stiu daca ati ras cu aceste "bancuri demodate", le-am prezentat mai mult pentru ineditul lor.
Iata si ceva nou la care eu am ras din toata inima. O "reporterice" cam tantalici, nu a avut ce face si a facut pe viteaza, mergand sa prezinte intr-un mod cam idiot, adunarea posesorilor de Harley care are loc in fiecare vara, pe malul marii. Spre surpriza sa, ... descoperirile facute au fost mai mari decat se astepta.

Thermopiles - Portile Fierbinti

Emblema regala a Spartei

La asa nume, asa lupta!

Marea majoritate a oamenilor cunoaste cate ceva despre Thermopiles (inseamna Portile Fierbinti si numele provine de la niste bai de ape termale din apropiere). Ciudatenia acestei lupte este faptul ca desi grecii au fost invinsi, victoria persilor a fost una care, in vremurile acelea se numea "victorie arsa". Cu alte cuvinte, reusita invingatorilor, in cazul nostru a persilor, le produsese atatea pagube ca mai bine ar fi fost sa nu fi luptat deloc. Thermopiles este unul dintre momentele istorice paradoxale in care invinsii au mult mai multe de castigat decat invingatorii.

Nu stiu daca va este cunoscut dar citind cineva textele elene vechi, ma refer la cele antice si ma refer la mai multi istorici (Herodot, Thoukydidis, Pavsanias Sicilianul, Pindar, Diodoros, Plutarh, Ktisia, chiar Eschil etc.) observa marea rivalitate si chiar lupta continua dintre statele-orase grecesti. Aveau un talent si o placere de a se "manca" intre ei. Efectiv, in limbaj ridicol de simplu: intotdeauna voia unul sa fie mai cu motz decat ceilalti. La o simpla citire de ansamblu insa, a acestor texte, in afara acestei permanente rivalitati si dispozitii de raca, se mai observa ceva: constiinta tuturor grecilor ca desi apartin unor state-orase diferite, erau TOTI greci. Desigur, asta nu inseamna ca daca era amenintata Atena, ar fi sarit spartanii imediat in ajutorul atenienilor pentru ca si acestia erau greci. Nicidecum, spartanii ar fi stat ranjind sa vada cum se descurca atenienii pe care oricum ii considerau corupti si infatuati si despre care, daca ar fi luat-o pe coaja, ar fi zis ca "acum au mai invatat si ei sa se lupte". Cu toate acestea, atunci cand o forta militara ameninta masiv spatiul elen, grecii se uneau de fiecare data pentru a-l apara, erau in stare sa se puna de acord si sa conlucreze. Cazurile acestea erau considerate de forta majora, divergentele dintre ei, grecii, incetau brusc si isi aduceau aminte cu totii ca aici este Ellada, ei sunt eleni si invadatorii nu au ce cauta pe marea si pamantul LOR, al tuturor grecilor.
Herodot, care ii acuza pe spartani ca au facut sclavi alti greci (e vorba de ahei), mentiona totusi despre Leonidas ca atunci cand Xerxes i-a strigat ca daca se preda il va face regele tuturor grecilor, acesta a raspuns: "Daca ai fi stiut ce inseamna onoarea in viata unui om, nu ti-ai mai fi dorit sa pui mana pe bunurile altora -  dar pentru mine, sa mor pentru Grecia este ceva mult mai bun decat sa fiu stapanul absolut al compatriotilor mei." Se vede treaba ca Herodot a fost profund impresionat de atitudinea spartanilor si aceasta este una dintre rarele sale mentiuni in care spartanii pun Grecia deasupra a orice.
Filmul "300" (de spartani) cred ca a ajutat foarte mult la reimprospatarea in mintea noilor generatii a unui eveniment istoric enorm. In ciuda efectelor speciale (absolut superbe, dupa parerea mea) care il fac suprarealist, filmul contine foarte multe amanunte istorice exacte si multe elemente din film sunt regasite in surse istorice.
Si pentru ca, dincolo de toate acestea, am ramas oripilata cand un roman de-al meu mi-a zis " Dar ce? Lupta de la Termopile a fost adevarata?!!!" am decis ca azi voi scrie despre asta. Mai "adevarata" de atat, nu se poate! Si de data aceasta insa, o sa incerc sa ma tin aproape de adevarul istoric (indiferent cat de impresionant sau banal este) si sa enumar evenimente istorice valabile.

Asadar...
In anul 491 i.Hr., persanul Darius si-a trimis solii in orasele grecesti pentru a cere "pamant si apa". "Pamant si apa" suna foarte cunoscut romanilor din Scrisoarea III de Mihai Eminescu: "si-au venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa" si in continuare il mentioneaza chiar pe Darius al lui Ispaspe... Aceasta cerere era una simbolica si cineva care "cerea pamant si apa" cerea, de fapt, supunere. Multe dintre orasele grecesti, dandu-si seama de puterea armatei persane, s-au supus.
Ajunsi in Atena insa, solii persani au fost interogati si apoi au fost ucisi.
In Sparta nici macar nu au fost lasati sa vorbeasca, au fost aruncati direct, fara alte discutii, intr-o fantana adanca.
In acest punct, merita sa remarcam cate ceva: atat atenienii, cat si spartanii, au avut o linie comuna de abordare e temei persane, asadar, problema persilor devenise destul de mare. Aceste doua mari puteri: Atena si Sparta obisnuiau sa se certe si sa se lupte intre ele tot timpul. In cazuri exceptionale insa, isi opreau disputele si se aliau. Una alaturi de cealalta reprezentau o forta de neinvins: Atena pe mare, Sparta pe uscat.
Un alt lucru uimitor aici si pe care eu nu mi-l pot imagina cu nici un chip, este cum de le-a dat prin cap persilor sa se duca IN Sparta sa ceara supunere. Inteleg ca veneau de departe si ca poate nu cunosteau realitatea locurilor dar dincolo de gluma (pentru ca nu e posibil sa nu fi stiut), adevarul este ca sa se duca cineva in insasi Sparta si sa ceara supunere era o greseala diplomatica colosala, reprezenta un singur lucru: sa infurii spartanii, sa ii jignesti in cel mai teribil mod posibil. Ceea ce spun nu este o interpretare personala. Acest lucru reiese din surse istorice si NIMENI nu a indraznit sa faca asa ceva, nici macar Alexandru cel Mare (desi il cam batea gandul, a renuntat in final).
Oricum, gestul spartanilor insemna ca declarau razboi persilor. A se consemna aici ca spartanii nu au uitat niciodata ce au facut persii. Dincolo de "momentul" Thermopiles, au continuat acest razboi timp de sute de ani, pana cand au ajuns ei sa controleze teritorii apartinand persilor.
Atacul persilor asupra Greciei s-a facut in doua valuri: unul sub conducerea lui Darius si unul sub conducerea lui Xerxes.
Primul val de atacuri a vizat  Cicladele. In continuare, persii s-au indreptat spre Erethria (oras situat foarte aproape de Atena), pe care l-au cucerit, dupa care s-au indreptat spre Maratona (ganditi-va ca acum, Maratona e alipit Atenei, deci extrem de aproape). In acest punct a avut loc o alta mare batalie, lupta de la Maratona, in care armata ateniana a zdrobit armata persana si Darius a fost nevoit sa se retraga in Asia.
Odata reintors in patria sa, prima lui grija a fost sa-si refaca armata pentru a reincerca sa supuna Grecia continentala. Revolta egiptenilor insa, din anul 486 i.Hr. i-a amanat acestuia planurile de cucerire pe termen nedeterminat.
 Xerxes este cel care a privit aceasta campanie de cucerire cu alti ochi si a dat o cu totul alta amploare pregatirilor. Vorbim deci de cel de-al doilea val de atacuri asupra Greciei. In anul 480 i.Hr, persii deja se indreptau spre Europa, a doua oara. In acelasi timp, atenienii se pregateau si ei de razboi, prevazand iminenta invaziei persane. Temistocle voia sa aiba la dispozitie o flota puternica de trireme pentru a-si asigura superioritatea navala. Luptele de hartuire deja incepute, nu au reusit insa sa asigure intarirea pozitiilor atenienilor si devenise deja evident faptul ca era nevoie ca grecii, toti grecii "sa se adune".
In 481 i.Hr, Xerxes repeta ceea ce facuse si Darius, adica trimite solii in diverse orase grecesti pentru a le cere sa se supuna. De data aceasta insa, evita sa trimita soli in Atena si in Sparta. De altfel, in acelasi an, adica in 481 i. Hr., grecii "se adunau". In Corint se intalneau deja reprezentantii tuturor oraselor-state grecesti care formau "Coalitia elena". Aceasta Coalitie era imputernicita sa ceara din partea tuturor oraselor-state grecesti sprijin in scop defensiv.
Printre altele, cum ar fi fost strangerea efectivului militar mai sus amintit, grecii isi studiau strategia si tactica de lupta. A se consemna ca ideea blocajului de la Thermopiles ii apartine lui Temistocle. Aceasta miscare tactica viza asigurarea uscatului, cealalta cale, navala, urmand a fi blocata de flota ateniana pregatita si condusa de Temistocle. Ca plan secund, in cazul in care persii ar fi reusit sa treaca de Termopile si de flota ateniana, femeile si copiii Atenei ar fi evacuat orasul si ar fi trecut dincolo de Canalul Corintului care ar fi reprezentat o a doua linie de siguranta si care ar fi fost aparata de locuitorii din Peloponez pentru a-i opri macar acolo pe persi. (ca sa intelegeti, Canalul Corintului si implicit orasul Corint se afla la o distanta de Atena mai mica decat cea Bucuresti-Buftea).

Armata persana intra pe teritoriul grec si se pare ca se poticneste in Macedonia. Cu toate acestea, la sfarsitul lunii august, inceputul lunii septembrie, reuseste sa patrunda si mai adanc. Sosirea lor a coincis nu numai cu sarbatorirea Karnyei la spartani (cand era interzisa orice activitate militara) dar si cu sarbatorirea Jocurilor Olimpice, perioada in care, de asemenea, se incetau luptele de catre toti grecii. Pentru spartani, era o dubla impietate incalcarea perioadei de pace. Acesta este motivul pentru care spartanii au intarziat sa ajunga in lupta!!! Decizia de mobilizare si plecare la lupta au luat-o eforii, considerand ca gravitatea momentului impunea incalcarea datinilor!! Au fost alesi 300 de spartani din garda regala care aveau urmasi fii si al caror nume era astfel asigurat (continuarea numelui si moartea in lupta insemna nemurire). Cei 300 erau condusi de insusi regele Spartei, Leonidas si erau constienti ca merg pentru a muri.
Impreuna cu cei 300, au mai fost luati si alti soldati, dintre sclavi (in numar de 900). Cu toate acestea, pe langa 300 de spartani care de la 6 ani nu faceau decat sa se lupte, sclavii, desi superiori numeric, aproape ca nu contau ca forta de lupta, nu se puteau compara.
Conform unei legende pe care ne-o relateaza Herodot cu mentiunea clara ca e vorba de o legenda, inainte de a ajunge la Thermopiles, spartanii au consultat Oracolul din Delfi (este in drum). La Delfi li s-a spus:
"O, voi mareti barbati veniti din vaile Spartei (Lakedemoniei)
Ori gloriosul vostru oras va fi jefuit de copiii Persiei,
Ori, in schimb, va trebui ca Sparta (Lakedemonia)
Sa ramana indoliata prin pierderea regelui sau, urmas al marelui Hercule!"
Pe drum, spartanilor li s-au alaturat alti 5.000 de greci care se indreptau si ei spre Thermopiles.
Odata ajunsi aici, spartanii au gasit un zid deja ridicat de soldatii din orasul Fokida care ajunsesera inaintea lor.
Leonidas decide sa apere "poarta de mijloc", adica punctul cel mai ingust al trecerii. Locuitorii orasului Trohida il informeaza ca exista o trecatoare prin munti. Pentru a "asigura" trecatoarea si a evita sa fie incercuit,  Leonidas cere la 1000 de soldati din Fokida sa apere aceasta trecatoare.
Odata ajunsi si persii si vazand numarul impresionant al acestora, grecii convoaca imediat Consiliul de razboi pentru a decide ce e de facut: vor tine Thermopiles sau se vor retrage pana in Canalul Corintului unde au mai mult ajutor, pentru a tine acolo pozitiile si a impiedica navalirea persilor in Peloponez (deci si apropierea de Sparta). Leonidas este de acord cu Temistocle si decide ca trebuie rezistat la Thermopiles pentru a salva mai multe teritorii grecesti.
Xerxes a asteptat timp de patru zile inainte de a ataca, in speranta sa atace mai intai grecii. Desigur, acestia nu aveau vreo intentie sa isi paraseasca pozitiile si nici nu duceau lipsa de hrana sau apa, lipsa pe care o aveau, insa, persii.
Am ajuns in punctul cel mai sensibil, dat fiind ca trebuie sa ne referim la numarul soldatilor. Singura cifra fixa la toti istoricii (Herodot, Diodoros Sicilianul, Pavsanias, contemporani) este cea a luptatorilor spartani: 300.
In rest, relatarile sunt dupa cum urmeaza (aleg sa scriu exact cum a spus fiecare):
Herodot
-Spartani : 300                                                                                      Persi
-Micenieni, tebani, arkazi, corintieni etc                                         2.600.000
 din Peloponez toti : 3.100-4.000
-Alti greci: 2.100
-Total: 5.200 - 6.000 


Diodoros Sicilianul
-Spartani: 300                                                                                        Persi
-Micenieni, tebani, arkazi, corintieni etc                                          800.000 
din Peloponez toti : 4.000 - 4.100
-Alti greci: 3.400
-Total: 7.400 - 7.700


Pavsanias
Total greci: 11.200                 Persi: nu ne spune numarul, spune doar ca era extrem de mare


Am preferat sa dau numarul soldatilor asa cum acesta este mentionat din surse. Daca nu altceva, este evidenta macar diferenta numerica dintre cele doua parti armate.
In continuare, Xerxes ataca in cea de-a 5 a zi de asteptare. Lupta efectiva a durat 3 zile. Formatia spartana de lupta era cea atat de cunoscuta si extrem de bine redata in film: umar la umar, scut la scut, ca o formatiune blindata. Atacurile persilor din prima zi au fost in numar de doua, cel de-al doilea, al "nemuritorilor" constituind o miscare tactica gresita din partea lui Xerxes, care afland ca spartanii sunt numai 300, s-a grabit sa arunce in lupta unitatea sa de elita care numara 10.000 de "nemuritori" condusi de Ydarni. Spartanii au folosit tactica retragerii: s-au retras in adancul stramtorii, persii i-au urmat, dupa care, in formatiune compacta spartanii au trecut la atac, ucigand rand pe rand pe primii persi. Acestia cadeau, spartanii treceau peste cadavrele lor si loveau ucigand pe urmatorii care cadeau si acestia s.a.m.d.
Ziua a doua a luptei este marcata de alte pierderi importante din randurile persilor si de una dintre cele mai cunoscute tradari din istorie: tradarea lui Efialtis. Acesta va trada persilor existenta trecatorii prin munti, in schimbul banilor (ca mai mereu). Promite ca a doua zi sa ii calauzeasca pe persi pentru a-i ajuta sa incercuiasca armata greaca.
In zorii celei de-a 3 a zi, persii intra prin trecatoare si ucid pe cei 1000 de greci pusi de Leonidas spre a pazi trecerea, continuandu-si incercuirea.
Leonidas afla ce se petrece si convoaca imediat Consiliul de razboi. Mai toti reprezentantii grecilor decid ca este mai bine sa se retraga. Leonidas decide ca va ramane cu spartanii sai.
Ceilalti greci incep sa plece cu sau fara ordin de retragere Herodot mentioneaza in mod specific ca nu este sigur ce anume s-a petrecut si cum s-au retras. Tot Herodot ne spune ca 700 de soldati din Thespia, 400 din Teba si toti sclavii spartani au decis ca vor ramane alaturi de cei 300.
Aceasta decizie a lui Leonidas de a ramane, a constituit un prilej de lungi discutii. Unii sustin ca nu a avut vreme sa se retraga si de aceea nu s-a retras, altii spun ca au respectat legea spartana: "un spartan nu se retrage".
Din tot ceea ce stiu eu despre spartani, daca s-ar fi retras, ar fi insemnat ca se dezonoreaza in veci. La spartani, nu numai individul era dezonorat si decazut din drepturi dar toata familia acestuia (sotie, copii). Nu vad cum ar fi putut concepe un soldat spartan -ba mai mult!- un rege spartan, sa se retraga. Mi se pare inimaginabil sa faca ei asa ceva. Ganditi-va numai ca Aristodimos, spartanul caruia regele sau, Leonidas, i-a cerut personal sa plece si sa mearga in Sparta pentru a vesti ce s-a petrecut acolo, a fost dezonorat! Nu a avut importanta ca a ascultat de ordinul regelui sau pe care nu avea cum sa-l ignore, legea spartana era DEASUPRA oricarui ordin si prevedea ca nici un spartan, niciodata, nu se retrage! Cum ar fi putut, asadar, sa se retraga regele Spartei in aceste conditii?
Desigur, grecii ramasi au fost incercuiti, Leonidas fiind ucis de sageti. Ceilalti greci ramasi in viata au format un scut in jurul trupului lui Leonidas, nepermitand sa ii fie luat cadavrul. Xerxes voia neaparat sa puna mana pe el pentru a-i taia capul si a-l rastigni (fapt uimitor, dat fiind ca persii cinsteau marii luptatori indiferent daca le erau dusmani sau prieteni). La Leonidas insa, chiar si Xerxes si-a pierdut cumpatul. Cu toate acestea, trupul regelui spartan a fost scos din lupta si dupa 40 de ani, osemintele sale au fost redate Spartei spre cinstirea cuvenita.
Grecii au murit pana la unul.
Despre tradatorul Efialtis as vrea sa sa spun ca de atunci, numele sau a devenit substantiv comun si inseamna "cosmar" in limba greaca (inclusiv neogreaca). El a fost declarat dusmanul tuturor grecilor si a fost urmarit pana cand, in final, a fost ucis pentru tradarea sa. Suma de bani acordata celui ce il gasea si il ucidea era exact suma de bani pe care el insusi a luat-o de la persi pentru tradare.
In incheiere, voi mentiona doar ca desi persii au reusit sa treaca de Thermopiles, au fost, mai tarziu, nimiciti in lupta de la Plateon (august 479 i.Hr). In aceeasi zi (se pare), la Mykalis, intr-o lupta navala, flota ateniana de trireme a distrus complet flota persana.
De acum, persii aveau sa inteleaga cu adevarat ce inseamna sa iti declare razboi spartanii. Vor fi atacati fara oprire de acestia si vor ajunge sa ceara ajutorul altor orase grecesti ca sa-i faca sa se mai domoleasca. Si dupa ce s-au domolit spartanii, a aparut Alexandru cel Mare care i-a cucerit de tot.

Adolescenti spartani pe campul de instructie 

Ce se mai spunea prin Sparta

Sparta antica este arhicunoascuta. Ceea ce nu se cunoaste despre ea este faptul ca insisi spartanii nu isi spuneau "spartani" dar "lakedemonii" (Λακεδαιμόνιοι). Sparta era doar un oras, dar regiunea pe care acestia o detineau se numea Lakedemonia. Acesta este si motivul pentru care pe scuturile (mores) spartane aparea deseori litera Λ (lamda), de la Λακεδαιμόνιοι.

Asa cum spune si numele, stilul laconic provine de la ei, e stilul spartan de exprimare. De mici erau invatati sa vorbeasca putin, la obiect, acid.

In continuare mi-am propus sa traduc cateva citate despre spartani (care, de cele mai multe ori, in textele antice figureaza cu denumirea de lakedemonii, asa cum am mai spus dar eu ii voi "adapta" si ii voi numi "spartani").

Mores (scuturi) spartane 

1. «Ω ΞΕΙΝ, ΑΓΓΕΛΕΙΝ ΛΑΚΕΔΑΙΜΌΝΙΟΙΣ ΌΤΙ ΤΗΔΕ ΚΕΙΜΕΘΑ ΤΟΙΣ ΚΕΙΝΩΝ ΡΗΜΑΣΙ ΠΕΙΘΟΜΕΝΟΙ» (Straine, vesteste lakedemoniilor [spartanilor] ca noi suntem aici ingropati, ascultand de legile si ordinele lor) - Inscriptia de pe monumentul de la Thermopiles (Portile Fierbini).

O imagine de ansamblu a spatiului unde s-a desfasurat lupta de la Thermopiles  (Portile fierbinti)

2. <<...cam toate gandeau si vorbeau asa cum se spune despre Gorgo, sotia lui Leonida: atunci cand o alta femeie a intrebat-o "De ce numai voi, spartanele, supuneti barbatii?", aceasta i-a raspuns: "Pentru ca numai noi nastem barbati">> (Ploutarh, Lykourgos, 30)

3. <<Atunci cand un spartan a fost intrebat ce stie sa faca mai bine, a raspuns: "Sa fiu liber".>> (Ploutarh, Povestiri laconice)

4. <<Cineva admira un tablou in care apareau spartani macelariti de atenieni si a spus: "Viteji mai sunt atenienii!". Spartanul a raspuns: "Da, in tablou".>> (Ploutarh, Povestiri laconice)

5. <<Atunci cand Filip II al Macedoniei a ajuns la granita Spartei, a intrebat un spartan: "Sa intru ca prieten sau ca dusman?" Spartanul a raspuns:"Tot aia.">>(Ploutarhos, Povestiri laconice)

6.<<Enervat de atitudinea spartanilor, Alexandru cel Mare s-a infuriat si a trimis un ravas amenintator:"Daca voi cuceri Sparta, v-o distrug." Raspunsul spartanilor a fost: "Daca">> (Ploutarh, Povestiri laconice). - (Precizez ca Alexandru cel Mare nu a facut-o niciodata, din multe si variate motive)

7. <<Un spartan fusese capturat si era pus la vanzare, ca sclav. Cel ce il prinsese si il oferea spre vanzare, tipa:"Am un sclav spartan!". Infuriat, spartanul a inceput sa urle:"Blestematule, zi ca sunt prizonier!">> (Ploutarh, Povestiri laconice)

8. <<Un copil spartan luat prizonier, era pus la vanzare. Un potential cumparator il intreaba:"Daca te cumpar, vei fi folositor?" Copilul spartan raspunde: "Sunt si daca nu ma cumperi!">> (Ploutarh, Povestiri laconice)

9. <<Un batran merge in Olympia pentru a urmari Jocurile Olimpice. Stadionul este plin si nu gaseste unde sa stea jos. Asadar se hotaraste sa mearga in sectorul destinat copiilor, in speranta ca vreunul ii va face si lui loc. Trece de copiii atenieni...nimic. Trece de toti ceilalti copii...nimic. Ajunge la copiii spartani care se ridica toti, ca unul, asa cum erau obisnuiti, pentru a oferi locul batranului.

Batranul remarca:"Numai in Sparta mai merita cineva sa imbatraneasca. Ce lucru ciudat, toti grecii stiu ce se cuvine a face dar numai spartanii o si fac!">> (Ploutarh, Povestiri laconice)

Amintesc o celebra fraza. Atunci cand persii le-au propus pentru ultima data spartanilor, la Thermopiles, sa renunte la lupta pentru a fi crutati, folosind fraza: "Predati armele!", spartanii au raspuns: "Veniti sa le luati! (Μολων λαβε - Molon lave)" .

In incheiere, Thermopiles, azi...

Un nou spartan (e spartan pe bune)

siiiiiiiiiiiiiiiiiiii...

!!!

Muntele Athos, mai mult decat pare a fi (II)

Nu e nevoie de o introducere, prezentul articol fiind o continuare a acestuia Muntele Athos, mai mult decat pare a fi .
Odata cu expansiunea islamista in Orient, Muntele Athos a intrat intr-o noua perioada. Nenumarate atacuri barbare au trecut pe aici, in valuri, timp de aproape 200 de ani. In aceste circumstante au sosit si primii calugari refugiati din Palestina si au fost puse bazele comunitatii monahale ce va sa fie.
Aceasta "prima generatie" de asceti, data fiind calitatea activitatii lor spirituale, au fost invitati si au participat pentru prima oara, in anul 843, la cel de-al VI -lea Sinod Ecumenic. In continuare, datorita vietii monahale exemplare, Muntele Athos a primit, pentru prima oara in mod oficial, denumirea de "Muntele Sfant".
In 859-860 soseste aici Sfantul Eftimie pentru a trai in asceza. Ii va avea spre indrumare pe Ioannis Kolovas si Vasilios care vor infiinta, fiecare in parte, cate o manastire ce le va purta numele. Concomitent cu acestia, Sf. Vasilis din Amorios va infiinta si el o a treia manastire mai mica. Acestea sunt si primele manastiri aparute pe Muntele Athos.
In anul 883 se va emite primul Edict Imparatesc de catre Vasilios I Macedon prin care se declara ca se favorizeaza la Muntele Athos crearea unui stat (monahopolitia) exclusiv monahal, cu conditia ca acesti calugari "sa fie adepti ai linistii si ai tuturor celor crestinesti".  Va mai urma un Edict Imparatasc in anul 908 si inca unul, in anul 934 prin intermediul carora se declara interesul si preocuparea Imperiului Bizantin pentru Muntele Sfant. A se observa deci ca Muntele Athon, devenit Athos, odata cu primul Edict este din ce in ce mai des numit ca Muntele Sfant.
Tot acum se stabileste si capitala spirituala a Muntelui Athos, la Karyes. Karyes juca si rol de conducere administrativa si aici se infiinteaza Protaton, un fel de Sfat al Batranilor (calugari). Capitala va confirma in mod simbolic, caracterul spiritual al acestor locuri si unitatea acestei comunitati monahale care incepe sa se organizeze si sa se remarce ca fiind de sine statatoare.
In aceste conditii se dezvolta unele dintre cele mai mari manastiri: Lavra, Vatopedios, Iviros, Xiropotamos, Zografos, Dohiarios, Filotheos, Esfimenos, Ruseasca si Afalminon. Pe langa aceste manastiri mari, se vor mai ridica 180 de manastiri foarte micute si chilii, numarul total al calugarilor ajungand la 3000.
Marele eveniment denumit Schisma (Σχίσμα - sfasiere, ruptura) avea sa se "petreaca" in anul 1054. Desi insasi denumirea de "sfasiere" duce cu gandul la un gest brusc, dintr-o singura miscare, faptul in sine, a durat destul de mult timp, cu o succesiune de neintelegeri si reimpacari. Schisma reprezinta impartirea crestinismului in doua: catolicii vestici si ortodocsii estici. Si desi este stabilit cum ca a avut loc in anul 1054, atunci cand Papa Leon si Patriarhul Mihail au schimbat intre ei, cu mult naduf, afurisenii repetate, "ruptura" dintre Est si Vest a fost, de fapt, o consecinta a unei perioade mult mai indelungate de instrainare intre cele doua biserici. Motivele initiale le-au constituit neintelegerile iscate de statutul Papei : Papa dorea sa aiba o putere mai mare decat cei 4 Patriarhi din Est si sa aiba autoritate asupra acestora, in timp ce acestia, la randul lor, considerau ca rolul de cap al bisericii revenit Papei era simbolic si privea doar credinciosii crestini din Vest, nu toti crestinii in general. In afara acestor motive care priveau efectiv suprematia unora sau a altora la puterea institutiei bisericii crestine, au mai existat si alte motive, desigur cu mult mai neinsemnate dar care in contextul general au jucat si ele un rol de catalizator. Mai pe scurt: unele priveau modul de desfasurare a liturghiei si altele priveau modul in care unele responsabilitati trebuiau sa fie atribuite.
Cu siguranta, motivele care reies sunt cat se poate de "lumesti", nu exista nici o divergenta de natura religioasa sau care sa vizeze macar credinta crestina.
Aceasta ruptura dogmatica, teologica, lingvistica, culturala si geografica nu a mai putut fi niciodata reparata. In fond, ambele biserici si-au impartit puterea in doua. Si dat fiind ca puterea a constituit adevaratul motiv al neintelegerii, este putin probabil ca aceasta reconciliere deplina va avea vreodata loc, mai ales ca de mult timp, in mentalitatea crestina s-a creat convingerea cum ca se afla "de o parte sau de alta". Implicarea comunitatii Muntelui Athos nu a facut decat sa agraveze si mai mult situatia.
Desigur ca toate aceste evenimente vizau si Muntele Athos. Spiritualitatea calugarilor sai ii confereau o "aura" iar mai marii prelati ai bisericii ("de o parte si de alta") isi doreau, fiecare de partea sa, aceasta "aura". Din punctul meu de vedere, papalitatea a comis o greseala imensa atunci cand si-a inchipuit ca Muntele Athos ca si comunitate monahala va avea cum sa i se "includa" vreodata. "Vestul" dorea supunere si nu a inteles ca Muntele Athos era mult mai mult decat o bucata de pamant in Orient, era mai mult decat o comunitate de monahi exemplari. Era o bugata de pamant, desigur, dar o bucata de pamant care mustea de istorie milenara si spiritualitate. Si nu numai ca aceasta comunitate, tocmai datorita a ceea ce reprezenta, nu era posibil sa se supuna vreunei ambitii "lumesti" dar, in fond, Bizantul era cel ce a ajutat, a sustinut si a contribuit la "maretia" Sfantului Munte, atat material (adica trimiteau efectiv bani pentru a se dezvolta si armata pentru a-i proteja de atacurile barbare, timp de secole) cat si prin recunoasterea la nivel de Sinod, prin implicarea acestor calugari la activitatile bisericii crestine. In fond, Bizantul a oferit totul, necerand niciodata supunere sau orice altceva in schimb, din partea Muntelui Athos. Nu pot caracteriza decat ca arogante si lipsite de logica, acte de genul celor intreprinse de Papa Inocentiu III (27/11/1206) care isi permitea sa declare ca ar considera Athos -ul ca inclus politic la "statul" Salonic si religios la Episcopia filopapala din Thraki (regiune a Greciei). Desigur, nici cruciatii nu au lipsit, ei venind a "pedepsi" orice semn de nesupunere venit din partea calugarilor asceti. Calugarul Dorotheos consemneaza in Istoria Muntelui Athos: "De acum incolo, tirania, furturile, umilintele, crimele, vor deveni un mod de viata zilnic iar manastirile vor fi teatrul unor judecati in lipsa, cu inumane consecinte." Aceasta perioada in care, pentru prima data, calugarii de la Athos sunt vanati si chinuiti de frati crestini in numele aceleiasi credinte, in conditiile in care in mod permanent erau hartuiti deja de bulgari, pirati sicilieni si franci si, desigur, de turci, i-a marcat in mod deosebit si, poate ca tocmai acesta a fost momentul hotarator in care comunitatea de la Athos a decis de partea cui trebuie sa fie pentru a putea continua sa existe. Desigur ca atacurile cruciatilor nu vizau exclusiv calugarii de la Athos, ei vizau, in fond, Bizantul (crestin!).
In sfarsit, in anul 1222, regiunea greceasca Macedonia-Thraki trece din nou in mainile Bizantului si Muntele Athos se vede iarasi liber.
In anul 1277, moment in care din memoria grecilor inca nu se stersesera ingrozitoarele amintiri ale "dominarii latine" (denumire extrasa mot-a-mot de pe site-ul Muntelui Athos), Mihail IV  al Bizantului incearca o reunire a ortodoxiei cu Papa. Papa insa, inca odata, dorea neaparat "supunere si ascultare" din partea Muntelui Athos. Calugarii reactioneaza, ei niciodata nu se supusesera nici macar Bizantului, conditiile erau de neacceptat pentru acestia. Nemultumirile lor insa, nu sunt luate in seama de Mihail IV care le trimite un raspuns categoric negativ, decis fiind sa reia relatiile cu Vestul (poate si pentru ca era presat de amenintarea turcilor). Intr-un mod simbolic, calugarii rup, sfasie pergamentul cu raspunsul si pentru a se razbuna, Mihail IV va trimite la Athos armata care va da foc intregii capitale a acestuia, va incendia manastirile si va ucide calugari. Toate acestea nu se vor termina decat cu moartea imparatului. Fiul sau, Andronic II ii va urma la tron si, spre deosebire de tatal sau, va emite mai mult de 100 de Edicte Imperiale in beneficiul reconstruirii, favorizarii si ajutarii Muntelui Athos.
O noua amenintare va apare, sub chipul unui "sarlatan evreu" ,cum il numeste calugarul Dorotheos si anume Arnaldo Villanova, care conduce hoarde de catalani veniti in scopul jafurilor.
Mai mult decat atat, noii infiintatei Biserici Sarbesti i se nazare si acesteia sa ceara sa i se supuna Muntele Athos (1347-48). Daca pretentia Papei parea aroganta, pretentia celor din urma pare cel putin o aberatie.
Asadar, pana in acest moment, Muntele Athos, indiferent de circumstante, ofera imaginea unui centru ascetic si dobandeste o identitate, se organizeaza stabilindu-si legi si se intareste construind manastiri. Desigur, concomitent, i se raspandeste si faima.
Din anul 1380, Muntele Sfant va intra sub stapanirea "natiei lipsite de orice respect si dusmana a lui Dumnezeu, otomanii" (calugarul Dorotheos). Eliberarea unor teritorii grecesti din N, conduc la semnarea unui Tratat Special la data de 29/08/1404. Prin acesta, grecii doreau sa asigure faptul ca Muntele Athos va fi lasat in pace si, de aceea, in Tratat se mentiona ca otomanii nu vor calca pe teritoriul Muntelui Athos si  nu ii vor deranja in vreun fel pe ascetii de aici. Cu toate acestea, "credinciosii lui Allah nu numai ca jefuiesc bunurile, nu numai ca parjolesc ogoarele, nu numai ca darama cladirile din temelii dar rapesc si oamenii (calugarii) si ii tin prizonieri" (calugarul Dortheos).
Nemaiputand rezista, in anul 1428 Muntele Athos se va preda sultanului Murat II in schimbul promisiunii acestuia ca toate traditiile vietii monahale ale comunitatii de aici vor fi respectate. Desigur, pentru a avea parte de acest "respect" si pentru a fi lasati in pace, calugarii vor trebui sa faca uz de toata iscusinta diplomatica si, mai ales, sa plateasca inimaginabile sume de bani. Concomitent, vor fi jefuiti fara oprire de valuri de pirati.
"In aceste vremuri triste, Domnii statelor din N de aceeasi credinta cu noi isi vor asuma protectia noastra: Valahia, Transilvania, Moldova, Georgia si Rusia" (calugarul Dorotheos).
Cu toate darile uriase, cu tot Tratatul semnat, Murat II vrea sa puna totusi mana pe pamantul si averea de la Athos pentru a si-l insusi ca pe o mosie personala.
Disperati, calugarii vor recurge la ajutorul camatarilor evrei pentru a putea plati sultanului si mai multi bani.
Rezultatul acestei actiuni este de remarcat. Desi el nu are o durata foarte mare, are un caracter acut, dat fiind ca acesti camatari evrei, favorizati de faptul ca Muntele Athos era complet istovit economic, au ajuns in pozitia de a revendica Athos ul, calugarii nemaiputand sa le plateasca, nemaiavand de unde. Inca odata, grecii sunt cei ce isi asuma plata acestor datorii si salvarea Muntelui Sfant. In acelasi timp, se pregatesc sa se elibereze de jugul otoman.
Calugarii inteleg si ei ca grecii le vor fi intotdeauna un ultim si sigur ajutor, precum si ca eliberarea de otomani le era si acestora vitala. De aceea incep sa se implice in cel mai activ mod, inclusiv militar, prin participarea a mai mult de 1000 de calugari in luptele impotriva turcilor.
In sfarsit, Muntele Sfant se va elibera pe 2/11/1912 cu ajutorul navei amiral Averof, condusa de amiralul Pavlos Kountouriotis. Aceasta lupta este considerata in istoria Greciei una dintre cele mai importante din toate timpurile (si va rog sa nu uitati ca si lupta de la Thermopile tot de istoria Greciei apartine).
Din momentul acesta, Muntele Athos incepe sa infloreasca efectiv, numarul calugarilor ajunge la 10.000.
In anul 1924, Athonas - Athon - Athos - Muntele Sfant, va stabili relatiile definitive ce le va avea cu statul grec, prin semnarea "Hartii de Fondare" ce ii va conferi acestuia statutul de Stat Autonom Monahal. Desigur ca acesta apartine Greciei si nu poate fi instrainat de aceasta.
In anul 1963 se va sarbatori cu maretie bizantina implinirea a 1000 de ani de existenta spirtuala.
In prezent, numarul calugarilor de la Muntele Athos este de cca. 1500, exista 20 de manastiri si 14 schituri. Schitul Sfantul Dimitrios (Lakkou) apartine calugarilor romani, este un schit romanesc.
Muntele Athos poate fi vizitat de catre barbatii de toate varstele si dispune de chilii speciale de gazduire. Plecarea, prin traversarea canalului contruit de Xerxes, se face din Ouranopolis, Orasul Cerului.

Emblema Bisericii Ortodoxe  - bizantina

Alexandru cel Mare, spartanii, doricii, epoca bronzului si Hercule

Moneda - Alexandru cel Mare

Este omul ...supraom, care la nici 33 de ani impliniti, a stapanit tot ceea ce era cunoscut ca fiind "lume".
Multe lucruri sunt inexacte, inventate, contestate, nesigure, cu privire la figura sa. Tendinta generala este de a contesta aproape orice extraordinar se spune despre el. Cu toate acestea, Alexandru cel Mare (356 i.Hr - 323 i.Hr) a fost un om extraordinar si pentru a deveni ceea ce inca si acum este, a facut,cu siguranta, lucruri extraordinare.
In primul rand, sa amintesc ca la varsta de 32 de ani si 11 luni (varsta la care a murit, la data de 13 iunie 323 i.Hr), Alexandru cel Mare (sau Alexandru III al Macedoniei) era: Regele Macedoniei, Comandantul Aliantei Elene impotriva Imperiului Persiei, Regele Faraonilor (adica al Egiptului), Stapanul Asiei si al Indiei de N-V. Cu alte cuvinte a cucerit cam tot ceea ce stia ca exista. A cucerit lumea.

El afirma despre sine ca se trage din Hercule si Ahile. O afirmatie care multora li se pare bombastica si incredibila.
Faptul nu poate fi confirmat. Dar nu poate fi nici infirmat. Asa ca am zis sa bat eu apa in piua astazi, pe tema aceasta.
In foarte multe texte in care este tratata figura lui Alexandru cel Mare de catre persoane de nespecialitate, aceasta afirmatie care ii apartine, este amintita cu sublinierea ca nu este adevarata. Ma intreb de ce se afirma atat de categoric ca nu este adevarat, mai ales de oameni neavizati!? Faptul ca se indoiesc de unele lucruri nu inseamna ca ele nu exista. Poate ca ar trebui sa fie mai rabdatori, mai atenti si mai minutiosi in a lua in considerare unele informatii si poate ca ar trebui chiar sa cunoasca acele informatii. Inca o data subliniez: ceea ce nu cunosc unii ca exista, nu inseamna ca nu exista.
Alexandru cel Mare deci, afirma ca se trage din Hercule si din Ahile. Desigur, noi suntem constienti de faptul ca e posibil ca marele om sa fi dorit a se impune si printr-un mare trecut genealogic si sa minta pur si simplu sau sa fi fost prost informat!
Este momentul in care e bine sa recurgem la alte informatii de netagaduit.
Cu siguranta din Ahile s-au nascut descendeti. Mai precis, Ahile a avut un fiu si este cunoscuta ramura provenita din acesta, numita Molossoi si de provenienta macedoneeana. Existenta acestui nume este de netagaduit.
De asemenea, din Hercule se spune (exista inscrisuri, da!, dar este tagaduita relevanta lor) ca provine ramura Argeadoi, care ramura a dat un sir de regi macedoneeni. Asadar e sigur ca ramura cu acest nume a existat, ceea ce nu se poate verifica este ca ea provenea din Hercule.
De subliniat faptul ca atunci cand vorbim de civlizatie si dinastii grecesti, nu ne referim la 10 generatii inainte, vorbim de cu mult mai mult, vorbim de epoca bronzului si epoca fierului, de indoeuropeni. Imaginati-va expresia...aproape "de pe timpul lui Noe", doar ca e spusa serios.
Odata ajunsi la Hercule, este foarte interesant de observat ca mai exista, in afara macedoneenilor, alti greci care sustineau ca provin din Hercule: spartanii ! O curioasa coincidenta.
Si aici vine informatia care se poate dovedi o piatra de temelie in confirmarea celor sustinute de Alexeandru cum ca este descendent al lui Hercule si anume ca spartanii si macedoneenii aveau origine comuna: proveneau din dorici ! Existau 4 neamuri mari de greci care isi trageau numele de la cate un rege propriu si care si-au dat numele unor intregi civilizatii, mai apoi. Acestea erau: ionienii, eolienii, aheii, doricii. S-au raspandit, inmultit si au migrat in mod constant (timp 2000 de ani i.Hr), creand spatiul elen atat de cunoscut. In general migrau pentru ca erau alungati de una dintre celelalte trei neamuri mai puternice la acel moment sau pentru ca, pur si simplu, mediul natural nu le mai era propice.
Spartanii insisi, prin propria traditie nu numai ca se considerau descendenti ai lui Hercule si il venerau ca pe un zeu, dar sustineau ca au descins din Nordul Greciei in Sud, in Peloponez, unde si-au creat regatul.
Desigur, corect este sa amintesc aici ca nu au fost facute descoperiri arheologice care sa confirme aceasta "descindere a doricilor". O teorie -neconfirmata prin dovezi arheologice- sustine ca doricii posedau arme de fier superioare armelor de bronz ale populatiei miceniene (ahei) deja existente in Sud, in Peloponez. Aceasta superioritate a condus la cucerirea civilizatiei miceniene. Tot pe baza acestei teorii, ilotzii, sclavii spartani adica, erau descendentii acestei populatii miceniene de ahei, cucerite.
O alta teorie sustine ca nu superioritatea doricilor a jucat un rol important dar decadenta civilizatiei miceniene. Nu consider ca are vreo importanta daca decazuse civilizatia miceniana sau erau mai avansati doricii. O apreciere personala este ca datorita stilului de viata, micenienii, mai stabili, erau mai dezvoltati cultural, in timp ce doricii, mai mobili si presati de imprejurari si nevoia de a se adapta tot timpul, erau superiori din punct de vedere armat. Oricum sa fi fost si din orice motiv, cert este ca doricii au pus stapanire pe teritoriile din Sud in detrimentul aheilor (micenieni).
Si pentru ca in ceea ce ii priveste pe macedoneeni, spusele mele pot fi contestate, as vrea sa vedem ceea ce spunea Herodot: " Pe timpul regelui Defkalion, doricii lucuiau in Fthiotida" (judet existent si acum, cu acelasi nume, situat in centrul Greciei continentale) ...si continua "...de aici, din Fthiotida, in timp ce il aveau rege pe Doros, de la care si-au luat si numele, au plecat spre poalele muntilor Ossa si Olympos, in regiunea ce se numea Istieotis. Neamul Kadmiilor i-au obligat insa sa abandoneze aceasta regiune si sa se stabileasca pe Muntele Pindos. Odata stabiliti aici, si-au luat numele de macedoneeni". (Herodot - Istoria)
De asemenea, exista inca un element demn de a fi luat in atentie prin faptul ca nu poate fi contestat: in sudul Greciei, in Peloponez, exista sate intregi ( in jur de 8000 de oameni) care vorbesc si acum un dialect doric! Cum altfel ar fi ajuns doricii in Peloponez decat venind din Nordul Greciei, de acolo de unde e dovedit ca se aflau si unde ramasesera macedoneeni? Tot asa de bine, asadar, si spartanii puteau fi descendenti ai doricilor, asa cum sustineau ei insisi. Ca sa nu mai adaug ca acestia nici nu erau genul si nici nu aveau vreun motiv sa sustina ca erau ceva ce nu erau cu adevarat! In ce scop ar fi facut asta? Daca nu spartanii, atunci cine ar fi fost mai mandri de originea lor?
In concluzie, exista dovezi certe ca spartanii si macedoneenii, proveneau din dorici. Atat unii, cat si altii, sustineau ca se trageau din neamul lui Hercule, asadar, in mod logic, Hercule era de-al doricilor. Si dat fiind ca si macedoneenii proveneau tot din dorici si ca Alexandru cel Mare era macedoneean, e logic ca da, era urmas al lui Hercule !
Asta, desigur, cu conditia ca Hercule a existat si ca era doric. Faptul insa ca doua neamuri provenite din dorici, considerau ca il aveau ca inaintas pe Hercule, te pune pe ganduri si nu cred ca nu e demn de luat in seama, mai ales ca macedoneenii si spartanii nu se certau intre ei cu privire la descendenta lor in ceea ce-l priveste pe Hercule, desi se certau, in general, din multe alte motive.
As vrea sa spun in final ca ceea ce am exprimat ca o concluzie este doar opinia mea si ceea ce se doreste a fi o deductie este una ce tine de stiinta logicii sau a echivalentelor matematice. Nu am si nu avem nimic de castigat din a o tine mortis intr-o opinie sau alta. Putem afla insa multe, cu rabdare si buna credinta.
In fond, toate aceste aparente "aiureli", deseori s-au dovedit a fi adevaruri. Faptul ca nu ne vine sa credem, nu inseamna ca sunt ireale sau povesti. Printre ele se afla extrem de multe lucruri adevarate si, de asemenea, multe adaugiri inexacte sau fabulatii.
Sa nu uitam niciodata ca Odissea lui Homer a fost considerata un basm, Troia a fost considerat un oras inexistent iar Schliemann a fost luat de nebun si batjocorit pana in momentul in care a descoperit Troia, confirmand si baza reala a celor povestite in Iliada (si Odissea).
In rest, totul se leaga, totul e relationat, nu vorbim de ani dar de epoci iar informatiile trebuie examinate cu atentie, stranse cu migala si apreciate pentru ca si asa sunt putine si pentru ca adevarul este asa cum este si nu asa cum am vrea noi sa fie.

Statuie dorica

Budismul

Greu de scris ceea ce urmeaza. Eu nu am destul timp sa scriu, cititorul nu are destul timp sa citeasca. Si apoi, cantitatea informatiilor acumulate in scopul scrierii acestui articol este uriasa, ar deveni obositoare, si-ar pierde relevanta si, poate, unele lucruri le cunoasteti deja chiar mai bine decat mine.
Prezentul articol a fost sugerat de un om care-si joaca desavarsit rolul bolundului autohton roman, taietor de porci, liber cugetator fara cratime, bucatar amator, crescator de albine, pasionat de snowboard si, conform spuselor sale "ciclist inrait care doboara record dupa record in ale pedalatului".
Nu glumesc, persoana exista. Ocazie cu care ii spun: gin fizz. Si ii multumesc de sugestie.
Posibil ca ultima fraza sa va fi naucit dar cam asa este totul, naucitor.
Sa vorbesti despre "calugarii budisti din Tibet" -asa cum suna sugestia-, nu prea are sens, sunt foarte putini cei ramasi in Tibet si sunt manevrati de chinezi. Asadar, articolul meu despre budismul tibetan isi va urma cursul pe alta cale pentru a reusi sa fie relevant. Pentru a putea privi mai bine budismul tibetan, trebuie mai intai sa il diferentiem de restul budismului si apoi sa il privim din anumite unghiuri pe care le voi alege personal, subiectiv. Informatiile se vor a fi mai inedite, mai nevehiculate, mai nebagate in seama.
Incep cu originea etimologica a numelui: Tibet = cer (provine dintr-un cuvant sanskrit si inseamna cer). Tibetul mai este denumit si "acoperisul lumii" datorita faptului ca inaltimea medie la care este situat este de 5.000 m.
Tibetanii au un mit extrem de vechi, un mit care dainuie de inainte de a deveni budisti sau orice altceva. Ei considera ca sunt urmasii nascuti din impreunarea unui cimpanzeu cu un dragon de sex feminin.
Inaintea budismului, credinta tibetanilor se numea Bon-po si desi aceasta a fost inlocuita si dominata de budism, ea este cea care a conferit acel element inedit si particular al budismului tibetan.
De unde s-a format Tibetul si cand a aparut ca fiind de sine statator? In sec. VII, mai multe regiuni s-au reunit intr-un singur regat, sub carmuirea lui Songtsan Gampo (604 d.C - 650 d.C).  A ramas de sine stator si independent pana cand, definitiv, in 1959 a fost complet cucerit de chinezi si a inceput tentativa de distrugere spirituala a acestuia (au rams doar 12 manastiri si au fost distruse complet 6.500). In prezent, centrul budismului tibetan se afla pe teritoriul Indiei, la Mc Leodganj/Dharmsallah, dar si la Lodakh, Darjeeling/Sikkim etc.
Asadar, budismul a sosit in Tibet venind din India dar are aerul sau personal, particular, conferit de elementele credintei deja existente, Bon-po.
Budismul tibetan este numit si lamaism (lama=preot) sau Tantrayana. Tantrayana inseamna vehicul al textului. 
Desigur, personajul central al budismului este insusi Buddha (inseamna Iluminatul) care carecaracterizeaza budismul in general.
Numai budismul tibetan il are pe Dalai Lama insa. Dalai Lama nu este un nume, este o calitate a cuiva, el reprezinta reincarnarea lui Buddha. Dalai Lama nu este doar un conducator spiritual, el este si conducatorul politic al Tibetului (kashag).
Pentru a intelege mai bine aceasta calitate este foarte simplu sa amintim cum a ajuns actualul Dalai Lama (al 14 lea) sa fie ceea ce este. S-a nascut in anul 1935, in satucul Takcher din N-E Tibetului. In anul 1937, deci cand avea 2 ani, o comisie a fost insarcinata sa gaseasca viitorul Dalai Lama. Comisia numita de guvern si cu atributii de natura religioasa, avea unele semne, printre care chiar numele persoanei cautate (Lamo Thondap). Atunci cand micul baietel in varsta de 2 ani a fost gasit, acesta a recunoscut si a selectat spre a si le insusi obiecte care apartinusera exclusiv tuturor Dalai Lama anteriori.
Asadar, budismul tibetan se diferentiaza prin existenta lui Dalai Lama (adica reincarnarea lui Buddha) si a caracteristicilor invataturii Tantrayana. In rest, vorbim despre el in context general, ca budism pur si simplu.
Budismul este religia care acorda o importanta ca de la sine inteleasa, naturii. Nu iese din contextul naturii, el se supune, izvoraste si este una cu natura. La nici o religie natura nu este atat de mult amintita si nu are o atat de dominanta prezenta. De aceea poate, budistii par ecologi. Ei nu sunt ecologi, ei sunt element al naturii si nu elemente aflate intr-un cadru natural. Toata expresia, filozofia si tot ceea ce denota budismul, presupune faptul ca omul este natura si nu face difereanta dintre om si natura. Asadar, budismul nu presupune artificialitatea omului, individualismul sau. Cu toate acestea, este religia care vorbeste despre tendinta de individualism a fiecaruia dintre noi dar ne si indeamna la a constientiza ca suntem fiecare singur si raspunzator de existenta noastra. Singur nu inseamna individualism.
Budismul nu presupune un creator unic. Daca ar fi presupus vreunul, atunci nu mai era fiecare om raspunzator pe deplin de existenta sa. Trebuie acordata o foarte mare atentie termenilor folositi. Existenta noastra nu inseamna viata noastra. Existenta noastra, la budisti, inseamna tot sirul vietilor pe care le avem prin reincarnare. De asemenea, doar pentru ca suntem oameni nu inseamna ca in oricare dintre vieti am fost sau vom fi tot oameni. Forma noastra umana este o forma de viata superioara. Daca viata noastra nu e demna, atunci la urmatoarea viata ne vom reincarna in ceva inferior, cum ar fi un caine, o pasare sau un vierme, o forma inferioara spiritual. La budisti, inferior nu inseamna fara valoare. Tot ceea ce este viu are valoare. Doar ca acele forme de viata apartin unor fiinte care trebuie "sa urce" sau sa "reurce" pe scara existentei lor. Budistii nu vor sa ucida un animal, nici macar un vierme, convinsi fiind ca sufletele acestora vor fi intrerupte din a-si imbunatati karma si ca odata ucise vor trebui sa isi reia ciclul aceleiasi vieti pana la moarte si la reincarnarea urmatoare. Cum ar veni, nu  ucizi un caine pentru ca poate acesta, intr-o viata anterioara a fost bunicul tau cel decedat.
O alta observatie asupra budismului ar fi neagresivitatea sa. Nu doreste a se impune asupra celorlalte religii. Budismul nu are de-a face cu ceea ce crezi ci cu ceea ce faci. Este ca si cum incepe de acolo de unde deja crezi, nu e nevoie sa te constranga sa crezi. Acest lucru face budismul sa para cu un pas inaintea celorlalte religii. Poate tocmai de aceea seamana atat de mult cu flozofia. Vorbeste in concepte si nu instiga asupra altor religii. Se bazeaza doar pe convingerile sale, nu ponegreste pe nimeni, nu cauta sa se razbune si nu se teme de alte religii. Nici macar nu le mentioneaza. In budism nici nu se denota macar, ideea de "turma". Daca tot e fiecare responsabil de propria karma si existenta, ideea de turma isi pierde sensul. Si asa, nu se mai da vina, nu mai exista echivoc.
Ultima observatie mi se pare si cea mai esentiala. In religia budista nu exista ideea dualista de bine-rau. Lipsa acesteia consider eu ca face lucrurile mai clare. Bine-rau lasa loc la foarte multe interpretari, de unde si nevoia tuturor celorlalte religii de a face teoria credintei si par a incerca sa te motiveze sa crezi in ele.
Desigur, si budismul are ceva ce trebuie combatut. Acesta nu este raul dar este durerea. Ce inseamna durere este clar pentru fiecare om. Ce inseamna rau insa, e o chestiune interpretabila. Asadar, budistul stie clar ca ceea ce trebuie sa combata este durerea: atat a sa, cat si a celorlalti. Odata cu combaterea totala a durerii, totul redevine, se atinge perfectul. Subliniez aici senzatia de intregire si lipsa gustului amar pe care mie personal, intotdeauna mi-a lasat, la crestini, chinuirea vesnica a diavolului. Faptul ca durerea dispare ii face brusc, pe toti, fericiti.
Este motivul pentru care calugarii budisti cauta intotdeauna sa isi ridice manastirile in locuri cu energii proaste. In acest fel ei vor sa restabileasca echilibrul, sa faca sa dispara durerea.
Dincolo de toate invataturile si tagmele sale, budismul se calauzeste pa baza a ceea ce se numesc 4 Adevaruri Nobile. Aleg sa nu le explic pe scurt, interpretandu-le dar sa incerc sa fac o traducere fidela a acestora, fiecare urmand a trege orice concluzii considera de cuviinta.
1. Existenta este durere
"Si acum, fratii mei, iata Adevarul Nobil despre existenta durerii: nasterea este durere, imbatranirea este durere, boala este durere, moartea este durere. La fel sunt si tristetea, si doliul, nenorocirile, jalea, disperarea. Sa convietuim cu lucruri care ne displac, sa fim despartiti de lucrurile care ne fac placere - aceasta este durere. Sa nu avem parte de ceea ce vrem - aceasta este durere. Cu alte cuvinte, acest trup, aceasta materie constituita din 5 elemente si care se bazeaza pe lacomie, este durere."

(Samyutta Nikaya)

2. Durerea provine din dorinta

"Si atunci, Preainaltimea le-a vorbit asa fratilor: Pentru ca nu am inteles cele 4 Adevaruri Nobile, pentru ca nu am patruns in acestea, fratilor, am alergat si m-am perindat indelung, indelung prin aceasta calatorie (a reincarnarilor), atat eu, cat si voi. Si acestea 4 sunt: Adevarul existentei durerii, Adevarul provenientei durerii, Adevarul stingerii durerii, Adevarul caii care duce la incetarea durerii. Dar, fratilor, cand vom intelege aceste 4 Adevaruri Nobile si vom patrunde in acestea, atunci se va dezradacina si dorinta de a exista, se va taia legatura ce conduce la renastere, atunci nu va mai fi o continuare a existentei."

(Digha Nikaya)

3. Adevarul stingerii durerii                            (intervine Nirvana. Nirvana inseamna stingere) 

"Fiul lui Malunkya era deja batran si nerabdator sa afle invataturile lui Buddha mai pe scurt. S-a dus, asadar, la Invatator si acesta l-a intrebat:

_ Simti cumva vreo dorinta, fiu al lui Malunkya, pentru lucruri pe care niciodata nu le-ai vazut, nu le vezi si nu le vei vedea?

_ Nu, Domnule.

_ Simti vreo dorinta pentru lucruri pe care niciodata nu le-ai auzit, nu le auzi si nu le vei auzi?
_Nu, Domnule.

_ Asadar, tot astfel cum nu ai vreo dorinta pentru lucruri pe care nu le porti in gandurile sau in simtirile tale, tot asa sa nu ai vreo dorinta nici pentru lucrurile pe care le porti in simtirile sau in gandul tau. Aceasta este calea care duce la incetarea durerii."

(Samyutta Nikaya)

4. Adevarul caii care duce la incetarea durerii (Lumea lui Amida Buddha)

"Sistemul cosmic al lui Amida si care se numeste Tara Binecuvantarii este bogata, linistita, cu toate cele bune in ea, frumoasa si plina de zei si de oameni. Si inca...in lumea aceea nu exista iad, nici reincarnare in forma de animal...si nici o alta forma de reincarnare in conditii nefavorabile. Pietre pretioase ca acestea, din Tara Binecuvantarii nu exista in lumea noastra...Tara Binecuvantarii degaja bucurii felurite, este bogata in flori si roade diverse, este impodobita cu copaci pretiosi si stoluri de pasari variate, cu tril dulce."

(Sukhavativyuha Sutra)

Asadar, budismul se preocupa de ideea reincarnarii, aceasta fiind "scara" pe care trebuie urcat pana la desavarsire. (A nu se confunda cu renasterea, care inseamna reincarnare dar tot in stare umana).

As vrea ca spre incheiere sa reamintesc europenilor cititori ca toate aceste teorii ne par straine pentru ca nu am intrat in contact cu ele. Cu toate acestea, ele exista(u) in Europa extrem de demult. Mai precis, aceste convingeri ii caracterizau pe Pitagora (si pe toata scoala acestuia), pe Platon, pe Orfikis.

O marturie deosebit de interesanta, stiintifica, este aceea a lui Filostrat care in biografia facuta lui Apollonius Tianeas (a trait in sec. 10 d.C), mentioneaza cum acest filozof, om de stiinta si mag a ajuns pana in India pentru a discuta cu brahmanii despre natura si provenienta minunii.

Budismul nu se lupta impotriva nimanui, el are o singura arma: COMPASIUNEA.

Voi incheia mentionand aici cum suna juramantul calugarului budist, cu intentia de a ramane ca un ecou, tuturor, in minte:

"Incepand de acum si pana cand va dispare toata durerea din lume, eu voi reveni".

Juramantul nu este facut pe viata. Acest juramant este facut pe vieti.

!!! Sugerez sa vizionati colectia de fotografie intitulata Ashes and Snow apartinand lui Gregory Colbert. Ceea ce nu poate reda cuvantul, reda imaginea.

Bibliografie:
Interviu cu Hanna Nidal - Virginia - 1995
E. Lamotte - History Of Indian Buddhism: From the Origins to the Saka Era - 1988
Stelios A. Papalexandropoulos - Texte de istorie a religiilor - Cursuri universitare - vol. II