Degeaba ochii tai privesc spre N daca inima ta trage spre S

Un om a mers la un intelept si l-a rugat :
_Te rog mult, vreau sa invat sa fiu intelept ca tine, vreau sa fiu si eu un intelept.. As vrea ca in fiecare clipa sa stiu sa iau decizia potrivita. Ce trebuie sa fac astfet incat sa stiu care este reactia cea mai potrivita pe care trebuie sa o am, in orice situatie?
Inteleptul i-a raspuns:
_Decat sa iti raspund la intrebare, mai bine iti pun eu tie o intrebare: Dintr-un cos de fum, ies doi barbati. Fata unuia este murdara de funingine, iar fata celuilalt este curata. Care dintre cei doi barbati isi va spala primul fata?
_Dar este evident, raspunde barbatul. Se va spala pe fata cel ce o are murdara..
Inteleptul ii raspunde:
_ Ceea ce pare evident nu este intotdeauna si cea mai portivita reactie. Du-te si mai gandeste-te !
Pleaca barbatul, se gandeste timp de 15 zile si se intoarce la intelept pentru a-i spune plin de satisfactie:
_Ce prost am fost prima data! Acum am inteles: se va duce sa se spele pe fata cel ce are fata curata. Acesta este cel ce il va putea observa pe celalalt ca are fata murdara si se va gandi ca si a sa este la fel de murdara. De aceea el este cel ce se va spala! Dimpotriva, barbatul cu fata murdara va observa ca celalalt barbat are fata curata si va presupune ca si a lui este curata. Asadar, acesta nu se va spala, nestiind ca are nevoie!
_Foarte bine..., raspunde inteleptul. Cu toate acestea, inteligenta si logica nu sunt intotdeauna in stare sa ne ofere o explicatie pentru orice situatie. Du-te si mai gandeste-te!
Barbatul pleaca acasa la el, se mai gandeste alte 15 zile dupa care se reintoarce. Spune inteleptului:
_Acum stiu! Amandoi se spala pe fata! Barbatul cu fata curata, vazandu-l pe celalalt,va presupune ca si fata sa e murdara si se va duce sa se spele. Cel cu fata murdara, vazandu-l pe cel cu fata curata ca se spala, se va gandi ca acela are fata murdara si ca e posibil sa fie si a lui murdara. Asadar, se va spala si el, pentru orice eventualitate.
Inteleptul tace,dupa care raspunde:
_Analogia si corespondenta nu te ajuta intotdeauna sa ajungi la raspunsul corect.
_Dar nu inteleg, ofteaza barbatul!
Inteleptul il priveste cu bunavointa, dupa care il intreaba:
_Oare cum e posibil sa coboare doi barbati, concomitent, pe un cos de fum si unul sa iasa cu fata curata iar celalat cu fata murdara?

O amintire cat o viata de om

Povestea mea e ca de cand eram mica imi placeau animalele. De fapt, nu era vorba ca imi placeau. Era ceva mai mult, ceva mai special. Ne puteam intelege tacand, ne completam si ne identificam. Le simteam prezenta si tacerea mai pregnante decat pe cele ale multor oameni. Simteam ca exista oameni care pot sta langa tine multe clipe si e ca si cum nu ar fi deloc acolo, ca si cum nu ar exista, ca si cum nu ai exista pentru ei. Si mi se facea frica.
Animalele nu gandesc, doar simt. Uneori se inseala, alteori nu. Ca si mine adica. De asta le preferam Eram la fel, ca un animal. Si inca mai sunt, dar sunt mai slefuita.
Pisoi si caini loviti, am adunat multi, foarte multi. Tata insa facea incercari disperate sa ma atraga spre animale mai "manevrabile", mai usor de crescut, mai fara responsabilitati. Intuiam incercarile tatei. Si mi se facea frica.
Am avut un ratoi. L-am crescut de mic, pana s-a facut mare. Se tinea dupa mine la joaca, doi pasi in urma mea...venea si el, agale. Toti copiii erau cu cainii dupa ei, eu eram in permanenta cu ratoiul dupa mine. Nu mi s-a parut niciodata ceva ciudat, atunci. Cred ca tuturor li se parea aiurea, numai mie nu. Dupa revenirea dintr-o tabara, ratoiul nu mai era. Tata a zis ca "si-a luat zborul". N-am crezut ce mi-a spus, ratoiul meu nu ar fi plecat niciodata. Am acceptat doar, ideea "zborului" ca pe o fatalitate. Un sfarsit ce nu mai putea fi schimbat indiferent de ce era in sufletul meu. Oricum, ori ratoiul decisese sa plece, ori tata hotarase asa. Ce importanta mai avea? Si mi s-a facut frica.
Dat fiind faptul ca dupa faza asta ramaneam ore intregi cu ochii in gol, tata s-a gandit sa-mi ia niste puisori de gaina pentru a inlocui ratoiul. Eu, de fapt, nu visam, nu in faza asta. Doar observam frunzele cum se zbat in bataia vantului si cum cade lumina pe ele. Nu stiu de ce, nu i-am explicat niciodata tatei ce faceam cu adevarat. Chiar si acum ezit uneori si parca as vrea sa ii explic. Stiu insa ca nimic nu mai poate fi schimbat. Si renunt.
Oricum, puisorii erau destul de multi...vreo 10. A fost exact perioada in care a plantat si porumb in gradina casei si a venit fiscul sa ii ceara impozite pe porumbi, ca se considerau cultura.

E o lume nebuna, de oriunde sa o vezi, fie ca visezi cu orele, fie ca observi frunzele, fie ca inlocuiesti un ratoi cu 10 pui de gaina desi puteai lasa ratoiul in pace, fie ca pui impozite pe porumbii din gradina casei, pentru mine e tot o lume nebuna.
Puisorii de gaina aveau un cotetz pe veranda casei. Cand au mai crescut atat cat sa poata alerga, fugeau liberi prin gradina si chiar erau fericiti.
De la poarta curtii si pana la intrarea in casa aveam o poteca. Stramta, te inghesuiai ca sa mergi pe ea. Era mare chinul cand ma lasa autobuzul ce ma aducea de la gradinita, pana sa intru in casa. Trebuia s-o trec insa. Si puisorii veneau toti, spre mine, se invarteau intre picioarele mele de bucurie. Stiau ca am venit de la gradinita, eu, sora mai mare. In mintea mea (eu credeam ca sunt spiridus), ii consideram un fel de frati mai mici, doar ca ei erau un fel de mici ingeri.
Geanta era prea mare, atat de mare ca nu o puteam duce in spate, ma dezechilibram. O taram cum puteam. Si n-am vazut. N-am vazut si am calcat un puisor.

E indescriptibil cum simte un copil, la varsta aia, ca a ucis. Ca a ucis ceva ce iubea. Ca a ucis un fel de inger.
Lasand orice altceva la o parte, tin minte uimirea nu din mintea, dar din sufletul meu. Si imi era frica.
Am plans foarte mult dar nu asta era cel mai greu, frica si uimirea erau. L-am ingropat in gradina, i-am facut cruce din doua bete, am facut chiar si un fel de pomana ascunsa, mascata. Uciderea in sine era doar secretul meu. Nu ma rusinam sa zic ce s-a petrecut dar fapta aia, o simteam doar a mea. Era doar povara mea. Imparteam biscuiti celor trei baietei cu care ma jucam. Bunica mea imi spusese candva ca asa se face dupa inmormantare, se impart biscuiti. Biscuiti a zis ea, biscuiti am impartit si eu. Dar eu omorasem puisorul si stiam asta. Pentru a intregi ritualul, ii puneam pe cei trei prieteni, cand le dadeam biscuitele, sa zica "bodaproste". Asa imi spusese bunica mea ca se zice, ca se face. Baieteii aia erau vorbitori de limba franceza. Au invatat trei cuvinte in romaneste, de la mine: noroc, spiridus si bodaproste.

...spiridusul din padure.

Ritualul acesta, al inmormantarii, al pomenii, nu l-am implinit pentru a-mi spala propria fapta sau durere. Vroiam sa fiu doar sigura ca puisorul are parte de tot ce se mai poate.
Stateam langa locul unde il ingropasem, cu orele. Visam de data asta, cu ochii deschisi, la ce inseamna raiul. Eram convinsa ca in rai s-a mai dus un puisor de gaina.
Aveam vreo 5 ani si a fost prima perioada din viata mea, de "plecari". Prea multe plecari. Am inteles ca e mai greu sa "ramai" si as fi preferat sa fiu eu cea care "pleaca". Si mi-era frica. Nu stiam cat face 2 x 2 dar simteam perfect balanta sufletului, zbaterea dintre rau si bine, dintre durere si bucurie, o zbatere asemanatoare cu cea a frunzelor, ca lumina cazand din diverse unghiuri, pe aceeasi frunza miscata de vant, incoace si-ncolo. Pe vremea aia nu gandeam, nu analizam si nu realizam cum scriu acum, aici. Dar simteam toate astea fara sa mi le explic. Si mi-era frica.

Imi realizam varsta intr-un mod ciudat dar foarte practic. Metoda asta o aplicam de la 4 ani.
Stiam sa numar pana la ... peste mie. Dar stabilisem ca 100 de ani, e o varsta foarte mare, la care se moare. Si numaram pana la 4 sau 5, varsta mea. Si se termina repede numaratul. Asa imi dadeam seama cat de mica sunt. Pana la 100 trebuia sa numar mult, lua mult timp. Diferenta mare de timp, dintre a numara pana la 4 sau 5 si a numara pana la 100, era viata unui om. Si eram mirata si mi se facea frica.

Adăugaţi o legendă

Ma uit la pozele mele si nimic din ce era in mine, nu se vede pe fata mea. In ciuda fricii, curajul ma facea sa zambesc. Fetita aceea este undeva in mine. Unde oare?

P.S : Cu totul intamplator, la ultima poza, Blogger a pus automat, ca de obicei, la Comentariu, fraza standardizata "Adaugati o legenda". Cred ca hazardul mi-a atras atentia asupra raspunsului. Copiii din noi se duc sa caute legendele, sunt singurii capabili sa vada legendele. Restul din noi doar comenteaza. Peste tot e doar o poveste.