Femei vs Barbati - lucruri gresite ce credem unii despre altii

Ce cred femeile despre barbati
Femeile cred ca daca tipa se fac mai bine auzite.
Femeile cred ca barbatii nu au suflet fragil.
Femeile cred ca barbatilor nu le place, uneori, sa fie condusi.
Femeile cred ca daca barbatii nu plang, nici nu le vine sa planga.
Femeile cred ca barbatii, daca nu vorbesc de sex inseamna ca nici nu se gandesc la sex.
Femeile cred ca daca un barbat nu le inseala, le iubeste.
Femeile cred ca barbatii sunt mai destepti decat ele.
Femeile cred ca este posibil sa placa oricarui barbat.
Femeile cred ca o argumentare buna depinde de numarul de cuvinte folosite.
Femeile cred ca ciorapii negri, grosi, mat, sunt sexy.
Femeile cred ca sunt frumoase cand plang.
Femeile cred ca daca un barbat vorbeste pe un ton serios, este serios.
Femeile considera ca banii castigati de sot le apartin ca si cum i-ar fi castigat ele.
Femeile cred ca daca au un barbat puternic, ele insele dobandesc mai multa valoare.
Femeile cred ca daca un barbat le inseala, inseamna neaparat ca vrea sa se si desparta de ele.
Femeile cred ca daca un barbat nu le inseala, inseamna ca nu vrea sa se desparta de ele.
Femeile considera ca barbatii le dau unele explicatii tehnice pentru a se amuza pe seama lor.
Femeile cred ca barbatii se calauzesc macar intr-un procent foarte mic, pe instinct.
Femeile cred ca barbatii sunt incapabili de a visa cu ochii deschisi.
Femeile cred ca daca un barbat le doreste a fi bune gospodine, nu le mai considera sexy.
Femeile cred ca barbatii nu se pot sacrifica rutinei.
Femeile cred ca barbatii le observa hainele.

Ce cred barbatii despre femei
Barbatii cred ca femeile trebuie sa accepte idei chiar daca nu le inteleg.
Barbatii cred ca femeile vor sa se marite pentru a avea cineva grija de ele.
Barbatii cred ca femeile considera drept masculini barbatii frumosi.
Barbatii cred ca e oarecum umilitor sa isi ceara scuze pentru o greseala.
Barbatii cred ca o femeie ii vede ca pe un soi de conducator.
Barbatii cred ca daca o femeie nu ii mai bate la cap, in sfarsit ii intelege si ii respecta.
Barbatii cred ca o femeie care nu vorbeste, este o femeie linistita.
Barbatii cred ca o femeie care ii masoara de sus in jos in timp ce ei vorbesc, asculta ce au de zis.
Barbatii cred ca femeilor le place sa fie privite insistent.
Barbatii cred ca sunt mai masculini daca au bani.
Barbatii cred ca o femeie isi va alege de sot un barbat bun la pat.
Barbatii cred ca o femeie sexy e usuratica.
Barbatii cred ca o femeie independenta si care castiga bani nu poate fi buna la pat.
Barbatii cred ca daca mai multe femei vorbesc concomitent, acestea nu se inteleg intre ele.
Barbatii cred ca intr-un cuplu, femeia trebuie sa castige mai putin decat barbatul.
Barbatii cred ca femeile le pun intrebari pentru ca le intereseaza raspunsul.
Barbatii cred ca daca femeia lor e sexy, ea poate face ceva pentru a nu o observa si alti barbati.
Barbatii cred ca intuitia feminina e doar un mit.
Barbatii cred ca este posibil ca o femeie sa flirteze si un barbat care nu ii place acesteia.
Barbatii cred ca daca o femeie s-a facut ca nu vede ca a fost atinsa, ea nu a bagat de seama.
Barbatii cred ca femeile sunt mai proaste decat ei.

Sunt cea care sta pe o piatra sau sunt cea pe care piatra o tine ?

Cam la inceputul postarilor am scris un articol naiv, indiscret, rautacios dar absolut sincer: Cu ochii prin curtea vecinelor . Ceea ce ma mira acum, revazand titlul, este faptul ca ma refer doar la femei, nu si la barbati. Nici nu mi-a trecut prin cap sa ma uit pe vreun blog scris de un barbat. S-a dovedit o mare greseala pentru ca imi place "ritmul" scrisului lor dupa cum am constatat ulterior.
Din capul locului, vreau sa clarific ca prezentul text de articol va fi un iures si sunt constienta de asta. Eu insami il scriu sub presiunea unui iures de sentimente si idei pe care nu mi-l pot stapani. Si nici nu vreau. Tot ce pot sa exprim este ca e vorba de tradare, idei, incredere, Jung, ritm, dans si barbati.
Alaltaieri, prin peregrinarile mele bloggeriene, am descoperit, postat pe blogul unei tipe cu psudonim de rezonante grecesti, articolul unui amic. Nereconoscibil nick name dar absolut cunoscute ideile, maniera de exprimare si... "ritmul". Erau chestii pe care le discutasem noi doi indelung. Dezamagirea mea nu a cunoscut margini. M-am simtit revoltata pana la Dumnezeu si mi s-a facut sila intr-o clipa. M-a tradat. Sunt convinsa ca nu stie ca mi-am dat seama ca l-am descoperit, tot asa cum sunt convinsa ca nu o sa i-o reprosez. Dar mai sunt sigura ca discutiile pe care candva le-am facut, vor fi niste monologuri disperante in care va trebui sa se descurce singur de acum incolo. Cand tradezi, tradezi pentru ca alegi o varianta favorabila tie, optezi in urma unei deductii logice si a unui impuls sufletesc. Respect 100% optiunile altora, nu ma stradui sa fac pe cineva sa reconsidere si fac asta cu ostentatie dar cu sufletul curat. E un soi de aparare si razbunare din partea mea.Cu uimire am constatat in aceasta situatie de conflict de idei si incredere ca aparent pasivul, adica eu, partea tradata, are, de asemenea, puterea de a reactiona, de a actiona. Pasivitatea nu inseamna neaparat inactivitate. Poti face alegeri si in pasivitatea ta. Sunt agitata si din cauza aceasta, ca am realizat acest lucru. Niciodata nu mi-am dat seama ca reactia mea de a acorda atuuri liberei alegeri a altuia, ascunde si un fel de razbunare, o mare razbunare. Este vorba de ceva de genul: "Asta ai vrut, asta ai simtit? Foarte bine, eu imi inchei rolul iar tu nu mai poti revendica nimic."
Si ca sa pun lucrurile la punct pentru ca in toate exista o anume curiozitate de 2 bani, e clar ca respectivul mi-o va plati. Mi-o va plati in modul meu pasiv, desigur. Lucrul poate fi interpretat in 2 feluri: ori sunt eu rea si razbunatoare, ori va plati el un pret cinstit. Cert este ca indiferent daca sunt indreptatita sau nu, tot aia voi face desi ma simt oarecum vinovata, rea, slaba, urata. Nu imi mai fac cadou gandurile, ideile, convingerile, nu imi mai ofer ca un dar necesar, bucati de sinceritate. Nu ma mai ofer pe mine. Cand cineva iti refuza toate acestea, ai si tu dreptul sa refuzi a le mai darui. Este o chestie de pudoare, cum spunea o prietena. Cu ce curaj, cu ce incredere si in ce scop sa o mai faci?! Cam astea ar fi scuzele sau motivarile mele.
Desigur, lumina si ritmul de moment imi sunt influentate de C. G. Jung, a carui carte, "Amintiri, vise, reflectii", constituie distractia mea preferata, gradina de joaca a gandurilor mele unde niciodata nu e vreme rea, niciodata nu ma impiedic, niciodata nu ma cearta nimeni si unde pot sa fiu singura si nederanjata Am citit cartea de atatea ori ca nu pot zice cifra precisa. S-a rupt, e vai de ea, e singura mea carte care a ajuns in halul acesta. Respect celelalte carti si mi le ingrijesc ca pe ochii din cap. Dar pe aceasta carte o iubesc, cu ea imi pot permite sa ma port cum imi vine, o pot avea peste tot, pot sta in orice pozitie pentru a o citi, in orice loc, in orice stare si in orice companie. E un obiect atat de intim incat are personalitatea sa proprie, a incetat sa mai fie o carte, e o intreaga lume, o lume careia eu ii apartin fara ca ea sa imi apartina. Asadar, dat fiind ca citesc in momentul acesta SI cartea aceasta, a lui Jung (intotdeauna trebuie sa citesc neaparat 2 carti concomitent si uneori chiar 3 sau 4, altminteri nu ma pot concentra la niciuna), ma aflu intr-o stare de bine, de familiar iar respectivul amic va trebui sa faca fata unei puteri de reactie extrem de dure din partea mea pentru ca ma simt pe teren sigur. Asa se leaga, deci, tradarea de idei si de Jung.
Sa vorbim acum despre incredere. Nu stiu cum fac alti oameni dar stiu ca eu pot fi barfitoare, impulsiva, capricioasa, ilogica, sincera si capabila de reprosuri (adica slaba, rea si urata) doar cu oamenii in care am incredere. Cu toti ceilalti mi se pare o lipsa de pudoare si intelepciune sa ma "las" si sa ma port in felurile descrise mai sus. Daca as face-o, i-as impovara fara voia lor. Efectiv, nu-mi permit. Este si o dovada de respect pentru ei. Nu pot fi eu insami cu cineva care nu imi face privilegiul de a-mi permite sa fiu eu insami. Se pune problema unei mari generozitati ca cineva sa te lase sa fii si "urat", "rau" sau lipsit de etica si dezechilibrat, slab. Si ma mir ca nu toti oamenii simt ca mine. Ca sa fii slab, urat si rau (zic asa pentru ca eu asa ma simt uneori), e nevoie sa ai incredere ca cel caruia i te vei arata asa, iti va accepta starea si te va ajuta prin "mangaiere" si "imbratisare", ai nevoie de cineva care sa-ti spuna ca esti slab, urat si rau fara sa te loveasca, fara sa te umileasca dar si fara sa te minta. Ai nevoie de cineva care sa te iubeasca si sa te accepte si asa: slab, urat si rau. Asa se leaga ideea de incredere de toate celelalte.
Mai raman: ritmul, dansul si barbatii.
Sa zic ca pentru mine totul e dans. O discutie banala, o treaba de zi cu zi, cititul, scrisul, spalatul, observarea, privitul, judecata, adevarul, iubirea, dragostea, ura, supararea, durerea, bucuria, totul e ca un dans.
Nu stiu voi, cei care (si daca) cititi, va pricepeti la dans. Eu...ma pricep oarecum si am sa incerc sa explic in ce mod. Am facut ceva ani dans pentru ca gimnastica ma plictisea ingrozitor, era o forma de insingurare si inutilizare a fanteziei. Am descoperit cu uimire ca in a ma exprima nu aveam probleme pentru ca am luat totul ca pe un joc. Cel mai interesant la dans este faptul ca trebuie sa te armonizezi cu partenerul. Pentru a face aceasta trebuie sa il "ghicesti". Dansul a constituit un prilej de a ma descoperi pe mine insami. Si sa stiti ca dansul presupune incredere, tradare, idee, o lume interioara (vezi Jung), ritm si barbati. Alesesem latin, asa ca aveam parteneri, normal. Intram in contact fizic cu barbatii intr-un mod neutru, neconventional si cam ambiguu. Daca partenerii mei erau barbati sau nu, e o alta poveste. Am avut prilej de a descoperi diferentele, asemanarile, echilibrul puterilor, hazardul, lipsa sau existenta armoniei intre barbati si femei. Adica observam si experimentam in acelasi timp. M-a socat, ca prima impresie, faptul ca ni se zicea perechilor ca "interpretam" si ca trebuie sa ne exteriorizam simtirea fara frica. Nu am fost de acord cu asta. De-a lungul timpului am avut mai multi parteneri si stiu clar ca nu era vreo "interpretare" in modul in care ma atingeau. Era clar un joc de reactii foarte precise, niste reactii chimice. Mai precis, unii ma placeau si altii nu. La fel si eu. Unii se temeau de mine si altii ma luau cam in ras. Unii se potriveau cu mine si altii nu se potriveau. Atunci cand oamenii ajung sa se atinga, toate aceste teorii de armonizare, potrivire, chimie pe care eu le numesc "ritm", devin foarte evidente, sublime, grotesti, uimitoare, exact ca dansul.
Candva, sora mea mi-a spus "esti ca o iapa neimblanzita". Reactia mea a fost rapida si am exprimat-o: "iapa esti tu!". Si imediat, desi eram doar un rahat cu ochi, m-am gandit in sinea mea: "tu esti o oaie bleaga" Doua chestii contradictorii, doua ganduri concomitente, neintelese, aparute din simtire, nu din judecata. Eram cam mica pentru a lua chestia asta drept compliment indirect. Acum sunt prea mare ca sa o iau drept compliment in general, in orice fel. Dar e o observatie pe care am luat-o tare in serios de atunci, dat fiind ca mi se pare ca m-a nedreptatit, deci m-a jignit. In primul rand, cum sa fiu eu iapa? Ea e mai "iapa" ca mine si e o certitudine, dovedita fizic. Asadar iapa nu-s! Si neimblanzita cum sa fiu, din moment ce sunt un om bland, calm si mereu dovedesc cea mai mare tandrete si intelegere oamenilor care ma lasa in pace? Chiar sunt asa, nu e o inchipuire. Totusi, de cand mi-a zis sora mea faza cu iapa aia, am mereu o temere ca ceilalti ma pot recepta gresit, ca pot sa vada in mine altceva decat sunt. Si am simtit nevoia ca dupa 15 ani sa ii fac reprosuri, sa ii spun gandul meu nespus: "esti o oaie bleaga". Ea mi-a marturisit ca a regretat intotdeauna ca mi-a spus ceea ce mi-a spus desi continua sa creada acelasi lucru. Dar asta nu o impiedica sa ma iubeasca. Eu i-am zis ca desi o cred o oaie bleaga, o iubesc din tot sufletul si ca as vrea, da, sa nu mai fie oaie nu din egoism dar din prea multa iubire si grija pentru ea. Pana la urma, am inteles ceva ce nu ma asteptam sa reiasa: iubirea e neconditionata, nemotivata si e sincera. Iubirea nu se sfieste sa isi arate goliciunea, nu exista goliciune in iubire. Este asa cum este si se accepta pentru ca este sublima. E sublima ca un dans care uneori se dovedeste si slab, urat si rau. Partile negative nu anuleaza existenta partilor pozitive cu conditia ca le lasi sa vina si alea. Am crezut intotdeauna ca urat fara frumos si bine fara rau, nu exista. Dar m-am inselat. Exista. Exista atunci cand NUMAI acelea ies la iveala. Exista atunci cand nu esti tu insuti. Si, cel mai grav lucru este tocmai faptul ca nimeni nu are vreo obligatie sa fie el insusi cu altcineva. Si atunci cand este el insusi, nu e o dovada de curaj, e doar dovada faptului ca are deplina incredere in cel caruia i se arata. E o deplina imbratisare intr-un dans in care te prinzi din placerea sigurantei ca niciodata acele brate care te strang nu te vor face sa te doara. Si asa, poti darui si primi totul.

Vinerea Mare - Ziua tristetii

Vinerea Mare este cea mai trista zi dintre toate si este dedicata durerii. Crestinii, oamenii din lumea intreaga ar trebui sa se reculeaga, aducandu-si aminte ca durerea nu a fost a unui singur om, nu a fost numai atunci, in ziua aceea, dar ea exista de cand lumea, iar si iar si chiar in fiecare din noi mai devreme sau mai tarziu.
E greu sa scrii un text pe o tema religioasa mai ales cand nu numai ca nu mai ai incredere in institutia bisericii dar aceasta iti repugna.
Ziua aceasta insa, e plina de simboluri pentru ca ne regasim toti in ea: atat  in durere, cat si in paralogism.
Just este sa reamintim ce s-a intamplat in aceasta zi si de ce o comemoram, in fond.
Insusi cuvantul Epitaf inseamna, in limba greaca, "inspre mormant".
Dupa arestarea Lui Iisus Hristos pe Muntele Maslinilor, acesta a fost judecat si condamnat de catre Arhiepiscopi. Judecata in sine a fost o parodie dat fiind ca Arhiepiscopii stabilisera verdictul inainte chiar de a-l aresta. Ceea ce vroiau era sa Il ucida.
Nu erau insa indreptatiti legal sa condamne pe cineva la moarte, aceasta se facea doar de catre guvernatorul roman. In vremea aceea, guvernatorul roman in Ierusalim era Pilat. Arhiepiscopii L-au dus, deci, pe Iisus in fata lui Pilat. In afara cladirii de judecata, gloata dezlantuita si asmutita de Arhiepiscopi urla innebunita, cerand rastignirea Lui Iisus Hristos.
Exista obiceiul ca in ziua Pastelui evreiesc, guvernatorul sa gratieze un osandit evreu.
Pilat, poate avand el insusi indoieli (textele asa mentioneaza, toti stim ca a declarat ca nu-i gaseste acestui om nici o vina, precum si vestitul "Ecce homo") sau poate pentru ca era un desavarsit diplomat (si a dorit sa-si scoata coada sa si a tuturor romanilor, pe afara), s-a spalat pe maini si a facut uz de respectivul obicei al gratierii, cerand multimii sa aleaga pe cine doreste a gratia: pe Iisus sau pe Baraba.
Multimea a ales sa fie eliberat Baraba. Implicit deci, a ales sa fie rastignit Iisus.
Imediat dupa aceasta, din ordinul lui Pilat, Iisus este condus in Pretorium (curtea interioara a cladirii administrative). Aici, soldatii romani ii pun o mantie rosie si o cununa de spini. In batjocura, il numesc "Regele iudeilor" (INRI = Iisus Nazariteanul Regele Iudeilor), dupa care il bat si il scuipa. Ora rastignirii se apropie.
Lui Iisus i se pune in spate propria cruce spre a o cara pana pe dealul Golgota (inseamna dealul Capatanii) unde va avea loc rastignirea.
Pe drum insa, Iisus nu mai rezista si se pravaleste pe jos, impreuna cu crucea. Romanii il obliga pe Simon Kirineu, care trecea intamplator pe acolo, sa ridice si sa care el crucea pana la locul rastignirii.
La ora 9 a.m Iisus este rastignit. Martiriul Lui a durat 6 ore. La ora 3 p.m si-a dat sufletul dupa ce insa, mai intai, i-a iertat pe toti cei ce se faceau vinovati de moartea sa.
Obiceiul era ca trupul sa ramana pana a doua zi pe cruce. Dat fiind insa ca a doua zi era sambata si erau interzise inmormantarile, Iosif din Arimatia, ucenic ascuns al Lui Iisus, cere lui Pilat sa ii permita sa ia trupul neinsufletit in aceeasi zi pentru a reusi sa il ingroape. Pilat isi da consimtamantul si Iisus este coborat de pe cruce si infasurat intr-un cearceaf alb. A fost inmormantat (inmormantarile se faceau intr-un fel de scobituri in piatra si nu in pamant, cum facem noi) iar gura mormantului a fost inchisa cu o uriasa piatra. Acestea sunt, pe scurt, evenimentele petrecute in Vinerea Mare din Saptamana Patimilor.
In aceasta zi, clopotele bat trist, ritmic, ca un scancet, in tot timpul zilei. Seara se obisnuieste sa se scoata Epitaful impodobit de flori pentru a fi plimbat pe drumuri, urmat fiind de multimea de credinciosi care tin o lumanare aprinsa.
Postul acestei zile este mult mai sever, este interzis chiar si uleiul. Multi oameni obisnuiesc sa bea putin otet in amintirea otetului dat lui Iisus, pe cruce, atunci cand acesta, in ultimele sale clipe de viata, a implorat pentru putina apa.
In aceasta zi este interzisa orice munca si in unele regiuni sunt facute papusi, reprezentandu-l pe Iuda. Dupa perindarea Epitafului, acestor papusi li se da foc.
Iisus si-a iertat ucigasii. Noi, dupa mii de ani, inca nu suntem in stare sa il iertam pe Iuda. L-am ucide iar si iar cu o anume placere rautacioasa, de absoluti judecatori si pedepsitori.
In aceste zile de reculegere, toata lumea tine post, alearga dupa miei, isi sterge ferestrele si se gandeste cate oua sa vopseasca. Toate acestea sunt pregatiri de sarbatoare si, da, Pastele este cea mai mare sarbatoare a crestinilor. Cu toate acestea, cei mai multi uita ca inaintea acelei sarbatori, exista Saptamana Patimilor si ca insemnatatea acestei saptamani este covarsitoare. Sa nu mananci carne si sa te duci mai des la biserica nu inseamna mare lucru. Nu asa intelegem ceea ce este de inteles.
Am spus deja parerea mea despre institutia bisericii (catolice, ortodoxe, protestante etc). Ne-au pus atatea reguli, atatea canoane, atatea brizbrizuri au fost adaugate la credinta ca si sa vrei sa fii un bun crestin, nu mai poti. Eu, una, nu pot sa tin minte toate chestiile interzise si permise. Sunt prea multe.
Am sa va zic doar ca in aceasta saptamana, ma gandesc la durere, la uratenie, la nedreptate, la neputinta.
Si cred ca asa doar, voi putea sa sper sa le indepartez pe acestea din viata mea sau din viata altora. Caci odata cu intelegerea durerii si a urateniei ca stare, vine si puterea de a intelege durerea altora si de a-i ajuta sa o depaseasca. Si, de asemenea, tot asa ne-o putem intelege si pe a noastra.
Pentru a putea aprecia fericirea ce ne va veni, poate e bine sa stam in Vinerea Mare si sa constientizam existenta durerii ce a avut loc nu numai o data, acum aproape 2000 de ani, dar a durerii de langa noi, pe care deseori nu o vedem si pe care, si daca o vedem, nu incercam sa o facem mai mica doar pentru ca nu este a noastra. Durerea din ochii altora, indiferent daca ne dam seama sau nu, va deveni tristetea noastra.
Tocmai de aceea, adevarata durere pe care am pricinuit-o cuiva, o vom purta vesnic in suflet. Si ne vom cai.

Prietenul meu uriasul

Nu e un articol acesta. E o scrisoare de suflet cu mai multi destinatari: prietenul meu uriasul si voi. Sper doar sa va pot face sa vedeti unii oameni prin ochii mei. Intentia este de a va convinge sa lasati sa traiasca fiind ele insele unele suflete la fel de umane si de fragile ca ale voastre, ale noastre, ale tuturor. Desigur ca nu voi putea scrie asa cum ar trebui. L-as expune, i-as face rau. O sa intelegeti de ce. E unul din cazurile in care cenzura e un mod de protectie, un filtru. Trebuie sa protejez uriasul.  Uneori totul trebuie spus voalat, pe jumatate. Asa cum este, de altfel, toata viata sa. Sper ca unii necunoscuti dintre voi sa acorde un credit la decenta acelor persoane la fel de necunoscute noua dar cunoscute voua. Pe cunoscutii nostri nu avem cum sa ii facem sa isi schimbe ideile. Eu nu am cum sa ii fac sa nu imi raneasca prietenul, uriasul. El a renuntat la asta inainte chiar de a incepe sa o faca, se apara si ataca prin mutenie.
Va trebui sa il protejez online tot asa cum o fac si offline. Si toate astea pentru ca oamenii, ceilalti oameni nu ar mai sta sa se ocupe cu altceva decat cu ce face el in sufletul lui si cu fundul altuia. Este gay. E un barbat caruia ii plac barbatii. Si este o fiinta superba, prototipul barbatului pe care vazandu-l, te gandesti la zeul razboiului, de care orice femeie se apropie cu sfiala. E genul barbatului pe care toti ceilalti barbati sunt gelosi. Si e foarte inalt.
Prietenul meu, uriasul, ar putea sa ma omoare cu un singur pumn bine plasat. Candva mi-a tras o palma in spate, in gluma, inconstient de diferenta fizica dintre noi. M-am inecat cu placinta cu branza. De atunci, eu nu mai mananc placinta cu branza iar el a devenit omul pe a carui figura vad numai gentilete. Secretul lui, marele lui secret, "buba", cum o numeste uneori, i-am desoperit-o de foarte mult timp, de pe vremea cand incepusem amandoi sa nu mai fim copii. Il vedeam ca prototipul fizic de baiat. Nu se interesa insa de nici o fata. Nu se dadea mare, nu radea niciodata in hohote, nu-si expunea masculinitatea. Drept este ca masculinitatea lui urla de la Km departare, de una singura. A fost singurul care si-a luat diploma si motor si nu a simtit nevoia sa anunte pe nimeni. Un mister, o ezitare si un aer de rebel care nu-i facea decat rau pentru ca din cauza asta placea si mai mult. Si cat de incantata eram ca dintre toti, fete si baieti, vorbea doar cu mine. Prima mea reactie in legatura cu el era faptul de a ma simti flatata. Eram un grup de peste 25 de oameni si el venea spre noi, salutand. Dar singurul om care ii capta interesul eram eu. Mi-e o jena de zile mari cand imi amintesc cum chicoteam ca proasta. Nu eram indragostita de el pentru ca eram indragostita de altul. Dar sigur imi placea. Singurul lucru care ma retinea din a deveni mai ridicola decat eram deja, era faptul ca ma privea intotdeauna incredibil de serios, zambea intotdeauna trist si era mult prea frumos fata de ce puteam duce. Am devenit confidenti unul altuia, ii spuneam toate rahaturile mele, de la dragoste pana la cum ma bagase tata in program de meditatii zilnice ca sa ma impiedice sa raman corijenta. In mod constant ma intrebam daca ma place. Nu stiam cum sa imi explic interesul lui exclusiv pentru mine. Ma intriga dar nu aveam curajul sa intreb.
Adevarul mi l-a zis simplu, direct si intr-un moment nebanuit. Eram, ca sa zic asa, apropiata lui. Asa ca jucam deseori rolul mesagerului interesului diverselor tipe indragostite de el. Si ma privea serios si zambea trist si nu raspundea niciodata. Pana cand, probabil, nemaisuportand, a declarat simplu: "imi plac barbatii". Nu a zis "baietii", asa cum ne exprimam noi pe atunci. El a spus "barbatii". Formula asta m-a facut sa imi dau seama ca vorbeste serios si sa pricep gravitatea situatiei. Nu pot sa zic ca am ramas stana de piatra. Printre multele presupuneri pe care le faceam cu privire la el, aceea de a fi gay mi se parea cea mai plauzibila.
Doar ca aveam o idee preconceputa despre gay. Eu credeam ca trebuie sa fie efeminat. El era prea barbat pentru a fi gay.
I-am promis cu de la mine initiativa ca nu voi spune nimanui si el mi-a spus ca stia lucrul acesta.
Si de atunci, relatia dintre noi a devenit altceva. Era cu mult mai comunicativ dacat inainte, imi zambea vesel si din vremea aceea a inceput ofensiva si si-a impamantenit obiceiul de a ma lua la  misto in toate stilurile, culorile, temperaturile si formele posibile si imposibile. Nu m-a deranjat niciodata pentru ca in tot ceea ce spune, prietenul meu uriasul are o gentilete constient pastrata, silentioasa. Stiu ca uneori exagereaza dar mai stiu ca eu reprezint tot acel grup de oameni de care ar avea nevoie ca individ dar pe care nu il poate avea pentru ca nu e un individ ca oricare altul. Nu poate fi el insusi fara a fi batjocorit sau privit altfel.
Am ras impreuna de nenumarate ori, in seri in care eu ma vaitam de un anume barbat, de ridicolul situatiei, de lipsa vreunei iesiri. El intotdeauna ma incuraja ca exista solutii, exista happy end. El, tocmai el, omul pentru care nu exista vreo "iesire", nu exista vreo "solutie" sau terapie magica pentru o boala inexistenta. Eu descriu barbatii cu ochi de femeie si el ii descrie cu ochi de barbat. Si nu e nici o anomalie in asta. Nu se vaita insa niciodata de ei. Cred ca o face din pudoare. Vorbeste de dragoste, de iubire dar nu vorbeste despre amantii lui din prisma sexului. Nu cu mine. Si nici eu cu el.
Prietenul meu, uriasul este un om in toata puterea cuvantului. Este gay si este un barbat adevarat.
Nu are vreo legatura cu acele expresii grotesti ale sexualitatii. Nu face un circ din preferintele sale, este discret cu barbatii tot asa cum este si cu femeile. Ramane calm, zambeste si e foarte politicos atunci cand cate o femeie, nevinovata fiind si nestiutoare, incearca sa il impresioneze, se apleaca spre a-si arata sanii, se da la el in orice chip poate. E genul de om, urias om care nu ar face parada din viata lui oricare ar fi aceea.
Imi apar uriasul prieten cu toata forta de care sunt in stare. Acolo unde mutenia realitatii sale nu mai poate razbate, nu mai poate lupta, preiau eu stacheta. Eu, norocoasa fiinta careia ii e permis sa faca orice cu un penis doar pentru ca nu e al ei. Mie nu mi se interzice. Ba unii ar fi chiar incantati.
Nu il inteleg intotdeauna si da, mai apar si situatii penibile sau jenante. Acum ceva timp i l-am aratat pe iubitul meu. Ma uitam la el sa vad ce are de zis. O gagica m-as fi asteptat sa zica: "wow!" Si un barbat m-as fi asteptat sa zica: "Bravo, sa iti traiasca!". El a zis: "Misto tip. Dar cam mare". Chestia e ca a vorbit serios. Mult mai tarziu a inceput sa rada, dupa ce si-a dat seama ca ma simteam nu tocmai in largul meu.
Atunci cand printre straight fiind, incepe cate o discutie in jurul homosexualitatii el pare impasibil, eu incep sa ma agit ca o gaina asupra cuibului careia incep sa dea tarcoale vulturii. Ma simt de parca se tot arunca un cartof fierbinte de colo dincolo si ma tem sa nu se friga el.
Timp de doi ani a inchiriat o garsoniera in aceeasi casa cu mine. Baia mea si dormitorul lui aveau un perete comun. Ducandu-ma la baie in timpul noptii, l-am auzit dincolo, era cu un barbat. Da, am ramas socata, era exact "buba" de care zice mereu, partea aceea pe care eu nu o pot intelege pentru ca e alta normalitatea mea. M-a intristat ca i-am auzit dar eram decisa sa nu zic nimic. Numai ca trasesem apa si m-a auzit el. Dupa cateva luni s-a mutat. In garsoniera lui a venit un cuplu heterosexual. Ii auzeam si pe aia dar nu ma mai ofuscam asa. De data asta m-a socat tata care mi-a zis: "Draga dar ce mai scartie patul astora!"
Exista heterosexuali demni si heterosexuali caraghisi si obsceni. Exista homosexuali demni si exista homosexuali caraghiosi si obsceni. Teoretic, pe oricine as intreba ce il deranjeaza, ar spune ca obscenitatea. Dar nu este asa. Intreaga societate e mult mai dispusa sa ierte sau sa treaca cu vederea obscenitatea unui heterosexual si sa infiereze demnitatea unui homosexual. Ii e frica sa nu ramana fara urmasi? Ii e frica sa nu ajunga la disparitie? Atatea avorturi se fac, atatia copii sunt abandonati, de ce nu se ocupa societatea cu acestia? Printre noi, heterosexualii, exista un numar destul de mare de homosexuali care respira, gandesc, iubesc, fac dragoste si simt. Si nu au de gand sa ne violeze.
Prietenul meu, uriasul, este cel mai gentil om si e serios si generos. El este homosexual si eu sunt heterosexuala. El e un pacatos si eu nu. Deja stim ca nu ne certam niciodata din cauza vreunui barbat. Oricum, avem gusturi diferite. Lui ii plac tipii mai ca mine, mie imi plac tipii mai ca el. E atat de simplu. Fara vina, fara pacat.

Lucruri de care te rusinezi ani de zile ca le-ai facut...

...dar le-ai face din nou!  (adica eu le-as face, de voi nu stiu...)
Este vorba de o intamplare petrecut in Insula Sifnos (in Arhipelagul Ciclade). Sifnos e o insula in care am facut multe....dar multe! E un spatiu de referinta pentru ca fiind mai departe de casa si de mediul in care traiam, faceam toate nebuniile adunate, acolo. Si cele mai frumoase imagini tot de acolo le am. Cineva imi spunea ca uneori, momentele te marcheaza si in functie de persoana cu care esti cand le traiesti. Dar nu e asa. In cele mai "mari" momente ale nostre suntem singuri. Numai noi le stim, in sufletul nostru. Si ne este bine.
Revenind insa la unul dintre momentele mele "mici", la faza cu Sifnos adica. Intr-o zi, am mers, ca de obicei, pe o plaja mica, mica si singuratica, impreuna cu prietenul meu. Sifnos are plaje si plaje..minuscule, mici, mari, uriase, pustii, stancoase...de toate felurile. Noi aveam un fix cu plaja asta, adica mai mult eu (in fine, doar eu!), pentru ca pustie fiind, faceai topless, stateai gol, faceai dragoste, nu te vedea nimeni, faceai ce voiai. Aia devenise "plaja mea"! Intr-o buna zi, ma trezesc cu doi intrusi: o ea si un el! Date fiindu-mi reactiile obisnuite de viespe agitata, am incercat sa ma calmez si pentru ca era inca devreme, mi-am zis in sinea mea: "no way...avem toata ziua la dispozitie". Stiam ca aveam de asteptat dar eram decisa! Ori eu, ori ei! Cunosteam foarte bine ce se facea cel mai bine pe plaja aia, la ce ora si ca cei doi aia voiau sa faca! De ce eram decisa sa le stric alora socotelile, habar n-am. Tocmai de asta imi e si rusine de ceea ce am facut.
In primul rand ca toata ziua s-a dus un razboi psihologic. Era clar ca acolo, fiind plaja "mea", doar eu ma simteam in largul meu. Prima victorie am repurtat-o cand tipa a intrat in apa si a stat cu fundul intr-un arici de mare. O patisem si eu, doar ca fundul meu fusese ingrijit fara sa ma mai vada si altii. Ce placere rautacioasa am avut, nu pot descrie. Speram sa plece dar se vede treaba ca se incapatanase si ea si o tinea mortis. Toate astea se petreceau pana in ora pranzului.
In mod normal, ar fi trebuit sa mergem pe la 2 p.m sa mancam, dar...ti-ai gasit! Nu ma miscam de acolo nici cu macaraua. Speram sa moara ceilalti de foame mai intai si sa plece ei. Cand prietenul meu a inceput sa se vaite ca-i chioraie matzele, m-am uitat la el scurt si a inteles imediat. Stia foarte bine ca sunt capoasa si marturisesc ca la tot episodul asta l-am avut drept complice. Radea diabolic de fiecare data cand bombaneam despre ceilalti (o faceam regulat, ca un refren) si sunt sigura ca si el astepta curios sa vada pana unde sunt in stare sa ajung.
Normal ca celorlalti, desi ne aflam adunati pe o suprafata atat de mica, nu le-am adresat vreun cuvant. Nu faceam pact cu dismanu'! Daca eram afara din apa, stateam intinsa pe rogojina si de sub prosopul intins peste mine ca o cazemata, studiam cu ochii mijiti, inamicul. Capcanele apei erau multe, astia erau si putin tantalai. Nu se intra niciodata in apa calcand pe jos daca nu cunosti terenul. Mai bine este sa mergi inotand, fara sa atingi fundul. Asa poti evita capcanele. In mare nu risti sa calci in vreun rahat dar exista chestii mai rele decat rahatul: arici de mare, alge alunecoase, pietre ascutite care taie oribil si altele... Ei bine, stiam ca aceste "altele" vor fi ciresica de pe tort si asteptam cu rabdare. Totul se petrecea dupa plan, cu mine bombanind tot timpul pe sub prosop. La un moment dat am inceput sa comentez ca la meci: "...si acum, alunecand ca prostii pe alge ...vom cade cu tartitele in toti aricii de mare si in pietrele ce ne vor zdreli poponetele....Yeeeeeeeeeeh!". Ce au patit saracii oameni, e de nedescris. Si nu suflam un cuvintel pentru a-i preveni. Totusi, precizez ca prietenul meu se amuza teribil si nu mi-a atras atentia.
Odata sosita clipa in care stomacul nostru chiar protesta, si-a luat motocicleta si a mers singur sa cumpere mancare fiindca eu nici gand sa ma misc de acolo. Desigur, stiam foarte bine ca va veni cu mancarea pe plaja, noi ne vom umple stomacelul iar ceilalti nu vor primi nici o firimitura. Pe asta si contam ca sa le dau lovitura decisiva si sa-si ia catrafusele sa plece. Ei venisera pe jos si era destul de greu sa mearga la masa si sa revina. Asa ca data fiind Yamaha enduro a prietenului meu care putea pleca si reveni de cate ori era nevoie, avantaj eu ! (Ba chiar imi facusem planul ca daca se ingroasa treaba, il voi trimite de vreo 3 ori sa imi ia suc, inghetata sau alta traznaie, doar ca sa destabilizez psihologic inamicul. Culmea e ca in alte conditii, m-as fi dus singura sa imi iau. Dar nu acum, eram in misiune.) In timp ce-mi asteptam mancarea la nas, survoland pozitiile, tipul "inamic" a inceput sa protesteze ca ii e foame. Ea insa era la fel de hotarata ca mine si nu voia sa plece. Toata faza devenise o lupta intre gagici. Eram deja decisa, dar faptul ca tipa era constienta de ce faceam si ma infrunta, m-a incapatanat si mai mult. Eram in stare sa stau acolo doua zile, oricum o mai facusem. Doar de la a treia zi incolo mi-as fi revizuit pozitiile. Nu stiusem cu cine ma pun, e drept. Dar nici ea nu stia.
Prietenul meu revine cu mancarea. Moment pe-ni-bil !!! Cat de magarita am putut fi, nu-mi vine a crede. Mi-e rusine de mor, acum cand ma gandesc. Dar atunci am mancat pana la ultima bucatica, in timp ce ceilalti doi se uitau disperati la noi, salivand.
S-a facut ora 8 seara si stiam ca e momentul psihologic crucial. Era exact ora la care soarele nu mai dogoreste, adie o boare placuta, lumina e romantica, ai chef de nebunii si vrei sa fii singur. Neavand ce sa faca altceva, tipa fiind decisa sa nu cedeze, au intrat amandoi in apa. Si au facut ceea ce stiam ca va fi ciresica de pe tort. In cursul zilei si-au dat seama cam cum e terenul pe sub apa, asa ca acum inotau, dar inotau aproape de stanci. Era tot ce voiam eu! Si de acolo de unde chicoteau si se stropeau dragastos, au inceput sa urle si sa se precipite pentru a se indeparta. Ei bine, in sfarsit am zambit triumfator si prietenul meu a inceput sa rada privind spre cer, ca de fiecare data cand faceam cate o figura din asta.
In insule, pe langa stanci inoata un soi de pesti care se numesc "serpi de mare". Ciupesc uneori dar nu sunt periculosi (pestii vin la picioarele noastre si incearca sa manance unele pielitze, asta e ciupitul de care zic). Oricum, sa fii in apa, expus si sa te trezesti cu toate animalele alea care chiar seamana cu serpii si care deseori sunt incolacite si sunt zeci, e o senzatie oribila (o stiu pentru ca si eu am patit-o).
Eh, au iesit ambii din apa, s-au imbracat in graba, tipa se uita urat la mine, deja nu se mai ascundea. Eu m-am intins pe spate cu o mana sub cap si cu cealalta mi-am desfacut sutienul ca si cum i-as fi zis "de acum, continui doar eu".
La 10 minute dupa plecarea lor, am plecat si noi. Nu am continuat nimic, eram moarta de oboseala si plini de sare. Am facut totul din incapatanare, dintr-un sentiment de posesiune a plajei aleia si cred ca si din rautate sau ...nu stiu care alt motiv.
Cand ma gandesc acum, mi se pare ca am fost paranoica, uracioasa, rautacioasa, am facut ceva fara sens.
Cu toate acestea, sunt sigura ca daca s-ar ivi ocazia, as face exact acelasi lucru.

by Philosoraptor

Daca iubesti pe cineva, lasa-l liber

Se leaga bine articolul acesta de cel precedent.
Cam cat alergam dupa coada celuilalt ... implorand ... ce?
Cred ca fiecare alearga cam cat poate, cat alege ca e bine, cat suporta. Dar in mod normal, nu ar trebui alergat deloc. Si nu e o chestie de orgoliu, e o chestie de logica.
In viata exista lucruri pe care nu trebuie sa le ceri. Niciodata. Daca nu sunt oferite in dar, mai bine sa nu fie deloc. Nimeni nu are obligatia sa simta. Nici noi, nici ceilalti.
Desigur, toti simtim uneori ca nu ni se da ceva, nu ni se acorda ceva. Poti cere o nota mai mare, poti cere sa schimbi colegul de camera, poti cere sa mergi in vagonul de nefumatori, poti cere iertare si poti cere sa te lase cineva in pace. Ceea ce nu poti revendica niciodata sunt sentimentele si tot ceea ce le insoteste. In cazul in care cerem asa ceva, chiar daca ne este satisfacuta cererea, ceea ce ni se va da e devalorizat, e altceva. In dragoste e bine ca celalalt sa fie lasat sa ofere singur, cu de la sine initiativa, cu de la sine placere.
Sa luam un exemplu clasic : "Vreau sa imi acorzi mai multa atentie". Oare chiar obtinem atentie daca spunem asa ceva ? Si pentru cat timp? Este atentie adevarata sau o disimulare, o prezenta fizica si o evadare mentala? Daca ceva nu vine din sufletul celuilalt, mai are vreo valoare? Ce sa faci cu o atentie indusa, revendicata, ceruta ca pe un drept ? Este o atentie reala din partea celuilalt sau e doar o grija pe care o va avea din bunatate, din frica, din mila ca nu cumva sa ne supere desi ii lipseste efectiv placerea de a o face ?
Doare ingrozitor lipsa manifestarii dragostei sau lipsa dragostei insasi din partea celuilalt, atunci cand noi suntem indragostiti. Cu toate acestea insa, cum ne poate face cu adevarat placere sa il fortam pe celalalt sa se poarte ca si cum ne-ar iubi. Si nu putem lua drept autentic ceva impus sau mimat. Nu ne poate face fericiti asa ceva.
Ce valoare mai are o imbratisare daca a trebuit sa ii reclamam absenta? Ce valoare mai are prezenta celuilalt daca pentru a sta langa noi trebuie sa il "legam" cumva? Toate acestea sunt satisfaceri ale unui egoism feroce si, mai rau, sunt iluzii. Ele se vor termina candva, tot asa cum rabdarea celui solicitat mereu, se va termina.
Desigur, ma refer aici la revendicari prezentate monolateral. Daca ar exista o echivalenta am discuta de o situatie normala, in care ambii mai sunt interesati si de altceva decat propriile lor persoane.
Sa nu ne gandim la noi ca fiind cei ce ne jucam de-a "victimele". Sa zicem ca noi suntem cei mereu solicitati si ca mereu ni se cere sa facem ceva ce ar "trebui" sa facem si nu facem. Cam dupa cat timp ni s-ar face sila? Cam dupa cat timp nu am mai rezista, ne-am sufoca si am deveni duri, respingand pentru a ne salva?
Modul in care pun problema aici l-am exprimat de nenumarate ori prietenelor mele. Ele intotdeauna sustineau ca uneori e bine sa revendici anumite drepturi.
Totusi, nu inteleg care sunt acele drepturi. In dragoste si iubire avem drept la tandrete? Avem drept la imbratisare, la sarut, la mangaiere, la conversatii, la priviri, la sensibilitate, la intelegere, la protectie, la sex, la interes, la placere? Ideea dragostei si iubirii le genereaza pe acestea sau toate acestea inseamna dragoste si iubire?
Este foarte simplu sa inteleaga cineva daca mai este iubit sau nu: cand toate cele mai sus insirate nu iti mai sunt daruite si vezi ca partenerul tau nu mai are nevoie de aceleasi lucruri, oferite de tine, e clar ca nu te mai iubeste.
Si daca tu il iubesti cu adevarat, fa doar o incercare sa-ti verifici constatarile. Si lasa-l liber. Impreuna veti suferi doi. Separat va suferi doar unul.