Jucandu-ne cu Luna

Hazardul a facut ca vacanta sa mi-o petrec cu nepotica mea. Fetita cu ochii ca doua picaturi de cer pe care am si botezat-o si care "rupe" foarte bine romaneste. Are un accent ardelenesco-londrez, dar nu conteaza. Cand zice ea "ardeiuri", zic si eu "fasolele". Si iese super. Niciodata nu ne dam seama decat o clipa mai tarziu. Printre straini, radem amandoua de propriile prostii, insiruiri de sunete care numai pentru noi au farmec. Asadar, voi avea o mare misiune. Voi lasa un copil sa priveasca lumea, langa mine. Il voi invata sa priveasca lumea in ochi, sa soarba splendoarea care-i sta alaturi, mereu. Nu pot sa scriu mai mult despre ea pentru ca va fi mult, mult prea din suflet. Copilul asta, daruindu-i, mi-a daruit ceva ce nimeni, niciodata nu mi-a mai oferit: m-a invatat ce mi se cuvine si ca mi se cuvine ceva.
Nu am sa pot reda niciodata frumusetea unei nopti pe o plaja. Si nici nu pot spune cum este sa stai intins in nisip, pe malul marii, privind cerul inundat de stele. Stele pe cer, stele licarind in apa, stele in ochii nostri. E bine ca din cand in cand sa stai langa un copil cu ochii ca doua picaturi de cer, sa ramai suspendat intre stele, sa asculti un greiere, valuri peste valuri. E bine sa fii departe de mizeria lumii in care si tu traiesti, si eu traiesc, si copilul cu ochii ca doua picaturi de cer traieste. Fiecare intr-un alt colt de lume. De cand nu ati mai privit un cer instelat? Uneori parca cerul nici nu mai exista pentru noi.
Am sa va arat doar niste fotografii. Nu sunt mari chestii, sunt pur si simplu despre joaca unui om cu Luna.

Asta.